RESTAURAREA BISERICII „SF. DUMITRU”
SAT IZVOARELE – JUDEŢ CONSTANŢA
IULIE – OCTOMBRIE 2001

În mod sigur se pierd monumente istorice şi de cultură fără măcar să ştim că s-au pierdut.

Biserica „Sf.Dumitru” din satul Izvoarele jud. Constanţa îndeplinea toate condiţiile pentru aceasta: prea mică, prea departe de un circuit, prea departe de autorităţi, situată într-o comunitate prea puţin numeroasă şi prea săracă, aparţinând unei parohii din alt sat, cu un preot prea în vârstă ca să se mai deplaseze etc.

Totuşi, biserica este un unicat, care îmbogăţeşte patrimoniul cultural dovedind diversitatea lui şi nu numai, putând umple un gol sau acoperi o pată albă din istoria arhitecturii creştine din România, prin concluziile ce se impun în urma restaurării monumentului.

[foogallery id=”793″]

Să încercăm o prezentare foarte sumară: este o biserică de dimensiuni mici, practic cât o casă, de cca 18×7,5 m, cu înălţimea de cca 3,5 m, fără turlă, dar care are totuşi toate elementele unui lăcaş de cult :altar semicircular, naos, pronaos, pridvor, bolţi din lemn peste altar şi naos, icoane frumoase şi în bună stare.

De aici înainte, totul o deosebeşte de monumentele de arhitectură pe care le cunoaştem:

Construcţia este de tipul „semi îngropat”, cu nivelul podelei altarului de la bun început sub nivelul de călcare, având doar pridvorul cu o treapta peste terenul în pantă.

Pereţii au fost (şi au rămas parţial) din împletitură de nuiele, bulgărită şi lipită cu pământ, susţinută de traverse între stâlpi din lemn îngropaţi cca 1 m în pământ fără nici o legătura între ei în partea inferioară. Peste stâlpi are grinzi longitudinale, dăltuite, îmbinate cu cepuri la stâlpi şi cu cuie de lemn între ele, cu grinzi transversale foarte masive îmbinate în foarfecă la coamă, cu grinzi şi căpriori la acoperiş, cioplite parcă din crăci, nu din trunchiuri drepte, peste care a fost aşezată o împletitură de nuiele pe toată suprafaţa, apoi paie, peste care au fost aşezate liber olanele.

Pentru a asigura construcţia la împingerile laterale ale acoperişului şi bolţilor, stâlpii au fost sprijiniţi de contraforţi din lemn, dăltuiţi sus şi îngropaţi în pământ la aceeaşi adâncime, asiguraţi cu cuie groase din lemn.

Toată construcţia a fost realizată din lemn de stejar şi toate îmbinările au fost făcute cu cuie din lemn. La acoperiş au fost folosite şi cuie forjate de mană, probabil de la reparaţiile ulterioare, dar nu s-a găsit nici un cui produs industrial.

Toate împletiturile erau din lemn tare – carpen şi frasin. Bolţile din altar şi naos au fost din lemn de brad, dar în mod cert nu au fost cele iniţiale, ci refăcute prin anii ’30, identice cu multe tavane ale caselor din sat.

Am cercetat atent toate elementele din lemn şi nu am găsit nicăieri urme de fierăstrău, întreaga construcţie fiind realizată doar din daltă şi topor.

Caracterul unic al monumentului nu se sfârşeşte aici, ci mai mult contrazice tot ce învaţă în zilele noastre un arhitect:

  1. Construcţia nu a avut niciodată fundaţie. Întreaga greutate stă pe stâlpii îngropaţi, care o asigură şi la solicitările orizontale dimpreună cu contraforţii. Lipitura din pământ pe împletitură s-a făcut până la nivelul solului natural.
  2. Construcţia nu a avut practic nici o orizontală, poate doar iniţial la grinda peretelui dintre altar şi naos şi la grinda peretelui dintre naos şi pronaos, acum ambele deformate. Pardoseala din pământ lipit a fost curăţată de straturile succesive de lipitură, şi s-a dovedit că pardoseala iniţială urma aproximativ înclinarea terenului, cu diferenţe de 12 cm între un colt şi altul. Acelaşi lucru este valabil şi pentru grinzile peste împletitură şi pentru marginea de jos a acoperişului.
  3. Construcţia nu a avut practic nici o verticală. Stâlpii pereţilor au fost înclinaţi vizibil şi voit către interior pentru a prelua împingerile orizontale şi pentru a da o stabilitate mai buna ansamblului.

Despre lucrările de restaurare propriu zise, nu este timp să vorbim aici. Pentru cei interesaţi există jurnalul de şantier şi sute de fotografii făcute în toate etapele lucrării. Amintim doar pentru a susţine frazele de la început în ce stare se găsea construcţia:

  • Stâlpi ingropaţi putreziţi în pământ – 100 %
  • Pereţi de împletitură compromişi – 80 %
  • Grinzi longitudinale putrezite – 80 %
  • Grinzi transversale devenite improprii- 50 %

De altfel grinda principală în axul altarului a căzut singură când s-au desfăcut scândurile ce făceau bolta altarului. La fel s-au desprins două travei de împletitură şi zidul din pământ, care au căzut spre exterior la încercarea de demontare.

Încercările de datare a construcţiei au rămas doar încercari.

În primul rând am avut surpriza să constatăm, săpând pentru îngroparea noilor stâlpi, că biserica de la altar până la poartă este aşezată pe un vechi cimitir, posibil neolitic-cultura Gumelniţa-. S-au găsit vase din ceramică şi oseminte .

Pictura de pe icoane ne trimite în sec XIX ,înainte de 1870.

Surse biografice atestă un loc de iernat pentru vase, pe Dunăre, în dreptul satului, pe la 1812, existând aici probabil şi o aşezare. Materialele arheologice din zonă ,unele găsite chiar în curtea bisericii, atesta o locuire intensă în sec IX – XIX.

În sat s-au găsit urme de locuire din perioada romană.

Monedele găsite frecvent în zonă sunt romane, bizantine, turceşti şi mai puţine româneşti din sec XIX.

Datarea elementelor din lemn nu poate fi făcută cu ochiul liber, dar se poate aprecia că nu sunt din sec XX.

Comparaţia cu alte construcţii din sat nu arată asemănări, acestea fiind făcute din cărămizi nearse şi cu olanele aşezate pe stuf, nu pe împletitura.

Pe de altă parte, biserica a suferit multiple renovări, piesele din lemn ce au fost odată folosite la şarpantă, le găsim refolosite la grinzile longitudinale. Toate renovarile au fost făcute până în epoca cuielor industriale. Prin aceste renovări şi înlocuiri succesive se poate presupune că biserica, însăşi poate fi mai veche decât elementele ei. Înălţimea mică şi absenţa turlei par a indica faptul că a fost construită cândva, în vremea Imperiului Otoman.

De reţinut este că numai cu toporul şi cu dalta, biserica putea fi construită oricând în epoca creştina. Tipul de construcţie semiângropată, cu pereţi din împletitură, poate fi întâlnită din perioada neolitică, şi, după cum se vede, până în prezent.

Important este că Biserica „Sfantul Dumitru” din satul Izvoarele judeţul Constanţa apare ca exponenta unui tip de biserici – puţine ramase în toată ţara – care poate da un răspuns la întrebarea: „Ce fel de lăcaşuri de cult au existat în secolele întunecate ale Evului Mediu în care locuitorii acestor meleaguri au rămas creştini, dar nu au rămas monumente religioase creştine?”

Lângă astfel de monumente poţi simţi măreţia unui lăcaş mic, care păstrează în interior o atmosfera de credinţă creştină, la fel de impresionantă ca aceea resimţită în marile monumente.

Această bisercă monument s-a restaurat cu multă muncă, cu multă dăruire, iar din punct de vedere financiar, cu numai 95 de milioane de lei din partea administraţiei de stat.

Luând în consideraţie că s-a făcut o reparaţie capitală a acestei biserici, începând cu partea de sub sol şi terminând cu vârful acoperişului, înlocuind toate elementele compromise definitiv, este inutil să spunem că suma sus menţionată, mică de altminteri pentru astfel de lucrări, nu a fost risipită şi că ori de câte ori este posibil, lucrul în regie proprie este incomparabil mai ieftin .

Este credem, o soluţie pentru felul cum, cu bani puţini, să reuşim să facem să nu se mai piardă monumente de cultură fără măcar să ştim că s-au pierdut.

arhit. Calboreanu Vlad