Preluat de pe site-ul mănăstirii Lipniţa – Jud. Constanţa

   Lumea celui de-al treilea mileniu, dominată de dorinţa arzătoare de a cunoaşte tot, încearcă să pătrundă prin intermediul raţiunii într-un domeniu în care aceasta şi-a dovedit dintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi înţeles deplin prin simpla raţiune, iar dacă omul nu se opreşte cuvios în faţa tainei, riscă să ajungă să acuze ceea ce, de fapt, nu cunoaşte decât parţial. Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporană priveşte deseori cu scepticism monahismul sau îl interpretează în funcţie de propriile mentalităţi, ajungând la înţelegerea greşită a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.

   Încercând să lămurim câteva din controversele iscate pe această temă, ne oprim mai întâi asupra întrebării care se ridică cel mai des şi care pune sub semnul îndoielii chiar taina care stă la începuturile căii monahale. Întrebarea „De ce intră cineva în monahism?” este absolut normală căci oricine este tentat să privească cu mirare faptul că nişte oameni destoinici, sănătosi şi culţi renunţă de bunăvoie la părinţi, la prieteni, la cinste, la succes, la confort şi la tot ceea ce le poate oferi viaţa lumească, pentru a veni la singurătate, la osteneli, la robie de bunăvoie, la anonimat, la o viaţă de renunţări continue, iar aceasta poate chiar atunci când încă străbat perioada adolescenţei visătoare şi neliniştite.

   Oamenii încearcă să-şi explice această renunţare printr-o serie de răspunsuri – aparent raţionale – dar care nu au nimic în comun cu realitatea. Astfel, unii consideră că o astfel de persoană dezertează în urma unui şoc care a pus capăt încrederii în sine sau din cauza unei neputinţe. Alţii îl consideră pe tânărul monah ca un fugar de la responsabilităţile vieţii sau de la datoriile care i s-ar fi părut a fi prea împovărătoare. Dar cei care gândesc astfel ignoră faptul că monahii nu se duc în mănăstire la o viaţă liniştită şi lipsită de osteneli, ci, dimpotrivă, prin părăsirea lumii intră în prima linie a războiului duhovnicesc. Oare acest curaj ar putea fi privit ca „dezertare”?! Sau puterea de a renunţa la tot pentru un ideal se poate numi „fugă”?! În nici un caz! şi atunci, care este totusi motivul care i-a putut determina pe aceşti oameni să intre în monahism?

   Dacă i s-ar pune această întrebare, oricare dintre călugări ar răspunde simplu: „Chemarea monahală”, căci ei sunt conştienţi că au fost chemaţi de Dumnezeu la acest fel de vieţuire şi că, în mod absolut normal şi fară nici un merit personal, au răspuns acestei chemari. Minunea plecării la mănăstire o poate face numai o intervenţie dumnezeiască – această chemare adâncă, tainică şi stăruitoare, venită de dincolo de marginile firii, care le dă puterea de a părăsi totul şi de a-şi lua crucea grea a unei vieţi pline de osteneli.

   Cine n-a încercat acest sentiment care împinge pe cineva spre monahism nu poate să-l înţeleagă deplin, deoarece chemarea monahală nu poate fi definită prin cuvinte. Este ca acele noţiuni cum sunt „iubire” şi „dor” care nu pot fi înţelese decât trăindu-le, dar care sunt mai intense şi mai reale decât oricare altele. Chemarea monahală le cuprinde în sine pe amândouă şi încă mult mai mult. Contopind în sine dulceaţa iubirii şi suferinţa dorului, această chemare revarsă asupra omului un ocean de iubire sub care inima se topeşte, un dor dumnezeiesc care arde sufletul şi-l duce pe aripile îngerilor spre izvorul rece şi cristalin al mănăstirii, singurul care poate potoli setea sufletului îndrăgostit de Hristos.

   Chemarea monahală este asemenea acelui „Vino după Mine” adresat de Mântuitorul Apostolilor, fără promisiuni, fără cuvinte inutile, fără încercări persuasive, căci inima simte dulceaţa şi renunţă la toate pentru o robie de bunăvoie: robia iubirii. Chemarea monahală este o taină cu neputinţă de înţeles pentru mintea omenească, desăvârşită împletire între acel „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu pe voi” (In. 15, 16) şi libertatea omului, iubire serafimică pogorâtă în inima de lut, putere de a transcende dincolo de timp într-o veşnicie liturgică, chemare la slujire totală, desăvârşită, necondiţionată, revelaţie a sacrului spre îndumnezeirea profanului, tânjire dupa Prea Dulcele Mire Ceresc, contopire divino-umana în mrejele dragostei…

   Aceasta este chemarea monahală – taină şi minune în acelaşi timp – a cărei realitate oamenii timpului nostru, oricât de raţionalişti ar fi, trebuie s-o accepte, fiindcă este mărturisită de fiecare monah în parte şi este singura care poate explica puterea de care dau dovadă aceşti oameni care părăsesc lumea pentru a se dărui total şi pentru întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu.

   Un alt aspect care naşte nedumeriri este neînţelegerea faptului că dezlipirea de lume este absolut necesară pentru viaţa monahală, căci fără aceasta nu este posibilă o regăsire, o creştere lăuntrică proprie, mai mult, o zidire a omului în har. În lume, oricât s-ar strădui cineva să se menţină la înălţimea unei vieţi duhovniceşti, nu poate reuşi aceasta, din cauza amestecului obligatoriu cu cele pamânteşti. Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar cu greutate. Viaţa practică a monahilor, însă, departe de lume şi într-un mediu teocratic, pătrunde până în cutele cele mai fine ale sufletului şi le formează o psihologie corespunzătoare.

   Monahul trebuie să fie un vultur al spiritului; iubirea lui serafimică faţă de Dumnezeu trebuie să ardă ca o flacără în pieptul lui ziua şi noaptea. Dezlipirea de lume se face mai întâi pentru ca să-L poată iubi astfel pe Dumnezeu şi apoi, prin iubirea lui Dumnezeu, să-l iubească şi pe aproapele ca pe sine însuşi.

   Este adevărat că iubirea de Dumnezeu se concretizează în puterea de a ne revărsa iubirea peste aproapele nostru, dar iubirea pură nu începe de la noi; noi nu ştim să-l iubim pe aproapele. Chiar dacă de multe ori simţim în noi fiorii unei iubiri curate faţă de oameni şi, în general, faţă de tot ce ne înconjoară, realizarea în chip practic a acestei simţiri ne arată că nu ştim să iubim. Iubirea noastră este legată de pământ, de interese care au la bază de multe ori un aspect utilitarist şi de aici provin raporturile noastre subiective cu lumea. Prin iubirea de Dumnezeu se poate însă realiza un duh de iubire obiectivă a lumii înconjurătoare, iubire care ştie să privească natura şi pe aproapele în chip duhovnicesc. Numai depărtându-te de lume te poţi apropia de Dumnezeu şi El te învaţă ce înseamnă a iubi, acea iubire de esenţă divină, singura care este eternă.

   Un alt aspect al vieţii monahale care a dat naştere la multe controverse este faptul că într-o lume în care se pune accent mai mult ca niciodata pe libertatea individului, monahismul continuă sa se centreze în jurul ascultării ca virtute principală. Cu toate că în ochii gândirii profane pare un paradox, supunerea şi libertatea sunt conciliabile şi, chiar mai mult, interdependente, dar numai într-un plan superior.

   Vocile care acuză monahismul că distruge unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei umane – libertatea – nu înţeleg că de fapt ascultarea distruge falsa libertate şi-i dăruieşte omului libertatea deplină, căci această tăiere a voii nu duce la desfiinţarea omului ca persoană, ci dimpotrivă, la întruparea lui într-o personalitate îngerească. Atunci când ascultarea este resimţită ca o necesitate, ea dăruieşte libertate, căci supunerea nu e robie, ci e eliberare. Ce altceva este seninătatea care se citeşte pe faţa oricărui monah dacă nu libertate şi pace sufletească, cele două lucruri după care tânjeşte şi aleargă omul contemporan, dar pe care nu le poate obţine atâta timp cât neagă valoarea ascultării ca virtute.

   Binecuvântata ascultare ascunde în sine o măreţie de negrăit, ea învrednicindu-l pe umilul şi simplul ucenic să devină sălaş al Sfintei Treimi. Ceea ce-l împiedică pe om să fie unit cu Dumnezeu este propria sa voinţă şi încrederea în sine însuşi. Ascultarea înlătură aceste obstacole fiindcă presupune o dăruire în întregime, iar Dumnezeu nu poate rămâne insensibil faţă de supunere şi umilinţă. De aceea, Sfinţii Părinţi consideră în unanimitate că ascultarea este cea mai scurtă cale spre unirea cu Dumnezeu şi spre nepătimire.

   Iată cât de mult pierde lumea contemporană care aleargă după o cât mai mare libertate şi neagă virtutea ascultării, care este, de fapt, adevărata libertate: libertatea de a te supune în mod firesc lui Dumnezeu.

   Există de asemenea unele voci, destul de numeroase mai ales în contemporaneitate, care mărginesc întreg monahismul la limitele sufocante ale datoriilor elementare ale iubirii sociale de aproapele şi reproşează monahismului de astăzi neimplicarea socială într-o manieră majoră, bazându-se pe unele cazuri de ajutor social oferit de monahii din vechime. Pentru a răspunde acestor acuzaţii trebuie subliniat în primul rând faptul că în vremurile respective nu exista o protecţie socială statală şi grija Bisericii pentru săraci era abia schiţată. Astăzi însă flacăra dragostei s-a întins peste tot, nu numai la cei credincioşi, ci chiar şi la cei necredincioşi, care toţi împreună constituie ceea ce Cuviosul Paisie Aghioritul numeşte „Pronia Socială”.

   Inima monahului tinde spre o îmbrăţişare iubitoare a semenului, doreşte să-l mângâie şi să-l ajute, după pilda lui Hristos, dar în viaţa monahală cea mai bună expresie a acestei iubiri este rugăciunea, prin care el caută să cuprindă întreaga creaţie în iubire şi în mijlocire. Rugăciunea neîncetată este vocaţia proprie şi caracteristică monahului, precum şi felul său de a sluji întreaga societate. Rupând la început relaţia cu lumea, el o regăseşte prin Hristos, dar de-acum înainte în cu totul alt mod, aflându-se unit cu ea printr-o legătură de iubire. Folosind obiceiul de a judeca însemnătatea unei profesii după valoarea roadelor pe care aceasta le produce, se poate spune că monahii aduc unele din cele mai mari foloase sociale fiindcă prin rugăciunile lor fac să se reverse mila lui Dumnezeu peste lume. Rugaciunea pentru lumea întreagă, pentru „Adamul total”, abate însă în multe cazuri monahul de la o anume slujire a oamenilor. S-ar putea naşte întrebarea dacă o astfel de abţinere de la o slujire precisă nu este refuzul unui ajutor concret în numele unui lucru abstract. Răspunsul nu poate fi decât negativ, fiindcă „Adamul total” nu este ceva abstract, ci plenitudinea cea mai concretă a existenţei umane, iar credinţa monahului în Dumnezeu preface iubirea lui în rugăciune, întrucât, în virtutea calităţii lui de monah, nu poate să facă altfel.

   Dacă rugăciunea pentru lume este principala faptă bună a monahului, ea nu exclude însă ajutorul concret oferit aproapelui aflat în nevoie căci, aşa cum spunea Sf. Pahomie, „iubirea de Dumnezeu constă în a ne ridica suferinţele unii altora”. Atunci când acest lucru este posibil, monahul nu se dă înapoi de la a ajuta oamenii şi altfel decât prin rugăciune, dar o face smerit şi tăcut. Neoferind acest ajutor pentru a fi văzut şi apreciat de oameni, gestul său rămâne neobservat şi astfel lumea contemporană îl judecă în necunoştinţă de cauză şi-l acuză pe nedrept că nu se implică într-un mod concret în susţinerea celor aflaţi în nevoie. Adevărul este însă cu totul altul: oricât de sărace din punct de vedere material ar fi multe dintre mănăstirile din vremea noastră, fiecare oferă ajutor celor care au nevoie, în multe şi variate moduri, dar întotdeauna aceste fapte sunt îmbrăcate în haina smereniei şi urmează cuvintelor Mântuitorului „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3).

   Alte voci contemporane acuză monahismul de neimplicare în misionarism, în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Acestora le putem răspunde că monahii au datoria să conlucreze la mântuirea lumii nu prin acţiunea lor, ci prin desăvârşirea lor. Astfel, ei propovăduiesc Evanghelia prin modul cel mai eficient – cel al exemplului – lucru de care însetează lumea mai ales astăzi, deoarece toţi, mai mult sau mai puţin, s-au cultivat în epoca noastră şi pot spune adevăruri mari din cele ce au citit. Monahismul, în schimb, îşi împlineşte rostul spiritual prin disciplinarea firii după sfaturile evanghelice, prin trăirea creştinismului până la tensiunile desăvârşirii.

   Prin prezenţa lor în mijlocul secularismului acestui veac, monahii dau oamenilor o pildă vie a felului cum poate fi interpretată viaţa altfel decât raportând-o exclusiv la rosturi pământeşti. Simpla lor existenţă şi modul lor de viaţă în Hristos reprezintă astfel cel mai bun apostolat, cel mai util misionarism. Neieşind în lume pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, ei deschid însă uşa chiliei şi primesc cu dragoste pe toţi cei care vin să le ceară un sfat sau un strop de linişte şi speranţă. Fiindcă monahul tinde spre altruism, el este întotdeauna gata să asculte şi să înţeleagă bucuriile şi durerile semenilor lui, oricare ar fi aceştia. Sfatul său este liber de dorinţa personală şi neîmpovărat de prejudecăţi. Foarte conştient de propria sa slăbiciune, el nu devine un judecător al semenului, ci caută să-i fie un frate în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta o face fiindcă a ajuns la acea maturitate duhovnicească în care, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, simte în el însuşi „mila pe care Dumnezeu o are faţă de lume”.

   Monahii îmbunătăţiţi, întemeiaţi adânc în adevărul etern şi purtând viu în duhul lor icoana lui Iisus Hristos, Modelul Absolut şi Unic, sunt o permanentă binecuvântare. Întâlnindu-i, simţi, recunoşti prin şi împreună cu ei, că în Hristos „ştii de unde vii şi încotro mergi” (In. 8, 14). Împărtăşesc oricui sensul vieţii, echilibrul stabil şi dinamic al puterilor sufleteşti. Primesc de la ei forţa, lumina binefăcătoare şi regeneratoare, mai ales acele suflete care caută sprijin: suflete fragile, slăbite, deznădăjduite. Ei le ajută să-şi refacă unitatea, armonia puterilor lăuntrice, le dau pace interioară, speranţă, încredere şi dragoste, virtuţi care stau la baza unei vieţi sfinte după chipul lui Dumnezeu Ziditorul – Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

   Monahul este un reprezentant înaintea Celui Preaînalt al unei lumi suferinde şi se oferă în fiecare zi ca jertfă unită cu jertfa lui Hristos pentru mântuirea acesteia. Cu sufletul său aprins prin lumina cea de sus, purificat prin rugăciune şi jertfă, cheamă cu glas de arhanghel toată suflarea creştinească la iubire, modestie, dreptate, înnoire şi la ascultare de voia Celui Atotputernic.

maica D.