de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul

Niciodată duhul nostru
Nu se poate linişti
Daca nu ne dăm silinţa
„Întru Domnul a trăi”.

După cum nu tace pruncul
Când lipseşte maica sa,
Tot asemenea şi duhul
Nu se poate alina.

Întru Domnul este pacea,
Întru el odihna mea,
Calea cea adevărată
Şi acum şi pururea.

Când mintea vrea sa zboare
La Bunul Dumnezeu,
Atunci vrajmasul tainic
Ne bântuie mereu.

Împrăştie gândirea
Ca pulberea în vânt
Şi caută să tragă
Privirea la pământ.

Privelişte deşartă
Ne-arată cel viclean
Ca să pogoare mintea
Din „veşnicul liman”.

Piatra nesimţirii mele
S-a facut ca un mormânt
Care veşnic mă apasă
şi mă trage la pământ.

O, de s-ar mişca odată
Piatra sufletului meu
Ca să facă loc luminii
Sfinte de la Dumnezeu.

Întunerice de patimi
Înlăuntrul meu domnesc,
Iar vlăstarele virtuţii
Toate se îngălbenesc.