Dicţionar

-- zeu de origine akkadiană-sumeriană, venerat de popoarele vechiului Canaan și Căruia adesea i se închinau și evreii (așa cum de nenumărate ori se consemnează în cărțile lui Moise, Judecători și Profeți). Popularitatea zeului Baal se vede și în faptul că numele lui a intrat în componența unor nume proprii la popoarele din epocă; unul dintre judecătorii evrei, Ghedeon, s-a numit și Ierubaal (Jud. 7, 1); fiul regelui Saul se numea Eșubaal; marii conducători ai Cartaginei s-au numit: Hazdrubal, Hanibal. Baal era zeul fertilității, iar religia cananeană, fiind strâns legată de calendarul muncilor agricole, a influențat pe evrei, care, devenind și ei agricultori, au început a venera zeitățile locale spre a-și asigura recolte bune. Pentru această abatere de la monoteism erau aspru mustrați și pedepsiți. „După ce a murit Ghedeon, fii lui Israel au început iarăși a păcătui pe urma baalilor și și-au așezat ca dumnezeu pe Baal-Berit; nu și-au mai adus aminte fii lui Israel de Domnul Dumnezeul lor, Care îi izbăvise din mâinile tuturor vrăjmașilor care îi înconjurau” (Jud. 8,33-34). „Atunci s-a aprins mânia Domnului asupra lui Israel și i-a dat în mâinile filistenilor și în mâinile Amoniților” (Jud. 10,7). În cartea proorocului Oseea se condamnă, de asemenea, această idolatrie (Osea 2, 15 ș.u.)

a se vedea și Baalzebub, Belzebul, Baal

-- numele biblic al cetății zidite de oameni după potop, spre a înălța acolo un turn, care să ajungă pană la cer și în care să se urce ca să scape de înec în cazul unui viitor potop. Pentru încercarea lor plină de trufie, Dumnezeu i-a pedepsit, amestecându-le graiurile, ca să nu se mai poată înțelege și să nu se mai continue tumul. „De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul (pe oameni) pe toată fața pământului (...) și au încetat de a mai zidi cetatea și turnul” (Facerea 11, 9 și 8). Turnul s-a numit Babel (amestecătură), de unde cuvântul „babilonie” (hărmălaie, balamuc).

-- apărut ca o sectă islamică (vezi {islamismul}), în sec. XIX, pornind din Iran, de unde întemeietorul sectei, Baha'u'Ilah, este alungat și se stabilește în Turcia, la Adrianopol, apoi la Acra, unde și moare (1892). El lasă fiului său Abdu'l Baha, ca testament, scrierile sale și sarcina de a propovădui învățătura „Noua religie”, Bahai. Această „nouă religie” se caracterizează prin sincretism religios (vezi {sincretism}). Marii profeți și întemeietori de religii sunt socotiți de Bahai ca trimiși ai aceluiași Dumnezeu, pentru diferite epoci istorice. Iisus, Fiul lui Dumnezeu este socotit a fi doar un profet între ceilalți. „Din epocă în epocă, câte un mare Revelator al lui Dumnezeu, -- un Krishna, un Zoroastru, un Moise, un Iisus, un Mahomed -- apare în Orient, ca un soare spiritual, pentru a lumina inimile întunecate ale oamenilor și a le trezi sufletele adormite”. Bahaismul se răspândește azi în lume sub denumirea de asociație religioasă „Bahai”, care are prozeliți din toate religiile, pretinzând că lasă fiecăruia libertatea de a-și păstra religia originară, cultul și credințele, în care poate să rămână și să le practice, dar cu condiția să recunoască drept șef religios pe Babumba „profetul profeților” -- Mahomed -- (fapte care denotă nașterea bahaismului din islamism). În țara noastră, bahaismul are peste cinci sute de organizații, risipite în toate județele țării (după 1990) sub falsa denumire de „asociație religioasă”. Cel mai mare templu Bahai se află în India (Dakar); are forma unui nufăr uriaș, simbol al unicității credinței într-un singur Dumnezeu, toate religiile pornind de la El, ca petalele unui nufăr, din aceeași rădăcină, care le unește și le armonizează în spiritul dragostei și a păcii universale (doctrină pe care o propovăduiește bahaismul).

-- predica din Benares.

-- ordinul monahal benedictin, cel mai vechi ordin catolic, întemeiat de nobilul Benedict de Nursia, la Monte Cassino (Italia), sec. VI (529). Benedict întemeiază mănăstirea de pe muntele Cassino, căreia îi dă niște reguli de conviețuire proprii, după modelul celor date de Sf. Vasile cel Mare în Răsărit, dar mai ușoare decât acestea, care i se păreau prea aspre. De altfel, în general, monahismul apusean se va deosebi de cel răsăritean prin rigorismul său moderat.

-- cel mai mic fiu al lui Iacob și frate cu Iosif, prin care evreii s-au stabilit în Egipt.

a se vedea și Veniamin

-- (alianță în ebr.)
-- raportul dintre om și divinitate în epoca patriarhală a religiei iudaice. El este precis reglementat, având forma unui adevărat contract, a unei alianțe solemne între Dumnezeu și patriarhul Avraam. Dumnezeu apără și călăuzește, răsplătește și pedepsește faptele oamenilor, comunicând cu ei prin teofanii și vise. Omul, la rândul său, datorează lui Dumnezeu ascultare și respect (Facere, Ieșire etc). Semnul văzut al alianței dintre Yahweh și Israel este Chivotul Legii sau Arca Alianței. Vechiul Testament era numit „berit” = legământ, alianță.

„steag coborât în bernă”
-- steag de doliu (alături de drapel se află o fâșie de pânză neagră).

(Casa lui Dumnezeu în lb. ebr.)
-- așa s-a numit locul unde Iacov a avut visul cu „Scara de la pământ la cer”, pe care urcau și coborau îngerii (Facere 28, 10-17).

a se vedea și Scara lui Iacov

v. Mahabharata

v. bigotism

-- formă de evlavie, de credință tare, dar neluminată, care pune mai mult preț pe forme decât pe fond; falsă pietate împletită cu practici păgânești și superstițioase, strecurate în formele și datinile tradiționale ale credinței adevărate a Bisericii. De aceea, bigotismul este considerat de Biserica creștină un păcat împotriva dreptei credințe și este condamnat.

-- în calendarul roman, fiecare lună avea trei zile cu numiri speciale: data de 1 se numea calende, data de 5 (în unele luni, data de7) none, și data de 13 (sau 15) ide. Celelalte zile ale lunii se precizau în raport cu numărul de zile rămase până la cele mai apropiate calende, none sau ide. Deoarece romanii numărau zilele începând de la sfârșitul lunii, ei nu ziceau, de ex. 28 februarie, ci „a doua zi înainte de calendele lui Marte” sau pentru 27 februarie spuneau „a treia zi înainte de calendele lui Marte” ș.a.m.d. În vechiul calcul al calendarului, când s-a adăugat o zi în plus în luna februarie, după procedeul lor, romanii n-au pus-o la sfârșitul lunii, ci înainte de 23-24 februarie, care era a 7-a, în anii obișnuiți, sau a șasea înainte de calendele lui Marte. În anii bisecți (28 de zile), după a 5-a zi înainte de calendele lui Marte se socoteau două zile una după alta, cu aceiați dată: „a șasea înainte de calendele lui Marte” și încă o dată a șasea era „bis sextus”. De aici, anul cu denumirea „bisect” sau bisextil, care s-a dat anilor când luna februarie are 29 de zile.

-- mănăstire de călugări în jud. Neamț (6 km nord de orașul Piatra Neamț) întemeiată la 1402 de Alexandru cel Bun, având hramul „Adormirea Maicii Domnului” este și gropniță domnească; sunt îngropați aici domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, soția sa, Ana și doi copii ai lor. Tot aici se află și mormântul cronicarului Grigore Ureche și mormintele a doi copii ai lui Ștefan cel Mare. Din restaurările care s-au făcut ulterior de Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu (care a refăcut aproape integral biserica) a rămas până azi, în zidul de incintă al mănăstirii, un turn pe care s-a descoperit, în vremea restaurării recente (făcută de patriarhul Justinian), un fragment de pictură chiar din vremea lui Ștefan cel Mare. Important centru de cultură bisericească, la mănăstirea Bistrița se păstrează și o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Ana, despre care vorbește și Mihail Sadoveanu, în romanul său „Baltagul”.

-- capitala imperiului roman începând din anul 330, când împăratul Constantin cel Mare mută definitiv capitala imperiului de la Roma la Bizanț, oraș grecesc așezat pe malurile Bosforului, născut dintr-o veche colonie greacă ce dăinuia aici de șapte secole înainte de Hristos, pe vatra unui sat numit Bizanț. Acest act a fost posibil numai după ce Constantin (în urma înfrângerii lui Maxențiu în 312, și apoi a lui Liciniu în 323), ajunge singur împărat al imperiului care fusese divizat în trei. Palatul imperial de la Roma a fost cedat episcopului creștin. Noua capitală se va numi Constantinopol și va deveni un oraș cu mare rol politic și bisericesc, datorită triumfului creștinismului, care după Edictul de la Milan (313), este proclamat religie de stat. „Roma cea nouă”, cum avea să mai fie numit Bizanțul, punea în umbră Roma veche și avea să provoace nemulțumirea episcopilor ei prin ridicarea episcopilor noii capitale la rang egal cu al lor, așa cum se va consfinți în sinoadele II și IV ecumenice. Pentru fixarea învățăturii Bisericii creștine s-au ținut șapte sinoade ecumenice, toate fiind patronate de împărații bizantini. În veacurile care au urmat după întemeierea sa, Bizanțul s-a impus nu numai ca o capitală a unui puternic imperiu (ale cărui hotare se întindeau în Asia (Palestina, Arabia), în Africa (Egipt), dar devenise și un centru religios, economic, literar și artistic, pe lângă cel politic și administrativ. Era numit „orașul” păzit de Dumnezeu și în comparație cu marile centre ale Apusului, devenise o „cetate a eleganței, centrul civilizației, al lumii civilizate”, „Parisul Evului Mediu”. Universitatea întemeiată la Bizanț în sec. V (425) devine centrul cultural cel mai important al imperiului până prin sec. VIII, când are o epocă de decădere din cauza luptelor iconoclaste și când împăratul Leon Isaurul închide universitatea care se bucurase, în Bizanț, de o autoritate atât de mare. Vremea înflorii universității din Bizanț revine sub împăratul Bardas, care o reînființează. Disciplinele se predau în lb. greacă. O figură strălucită a acestei universități este Fotie „cel mai erudit bărbat al veacului său”. Disciplinele de bază: știința și filosofia, gramatica și studiul textelor istoricilor, poeților și oratorilor Greciei antice (Aristotel, Platon) ajunseseră în sec. XI la o dezvoltare pe care Apusul avea s-o cunoască abia în sec. XV, al Renașterii italiene. Până la căderea imperiului bizantin (sec. XV, 1453 -- căderea Bizanțului sub presiunea ofensivei mahomedane), Universitatea și toată viața științifico-filosofică și religioasă a Bizanțului a fost vestită în toată lumea, exercitând o puternică influență asupra Orientului arab și a Occidentului latin. După organizarea Bisericii creștine în episcopate, mitropolii și patriarhate, începând din sec. VI, Patriarhia din Constantinopol a primit titlul de Patriarhie ecumenică, așa cum a rămas până azi, de ea depinzând canonic toate patriarhiile autonome și autocefale ortodoxe. (în ultimul timp, Biserica Ortodoxă Rusă agită ideea ieșirii de sub canonicitatea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol).

(slv. Bogu da prosti -- Dumnezeu să ierte păcatele)
-- formulă de mulțumire când se primește un dar dat de pomană pentru sufletele celor morți.

v. bodaprosti

-- denumire pentru preoții budiști (chinezi și japonezi).

-- localitate istorică în Moldova, în apropiere de Tg. Ocna, pe valea Trotușului, unde în 1436 s-a născut și a copilărit Ștefan cel Mare, viitorul domn al Moldovei. Legenda spune că-ntr-o joacă de copii au fost surprinși de turcii care i-au prins și au spânzurat de creanga unui stejar pe un bun prieten al copilului Ștefan. În amintirea lui, Ștefan a zidit acolo o biserică (1493), biserica din Borzești, rămasă până azi, dar refăcută și întărită ulterior cu contraforți, care i-au schimbat înfățișarea inițială.

(baptizo,-are = a boteza și affundo,-are = a afunda, a scufunda în apă, termen vechi „afundare” pentru botez sau Taina Sfântului Botez)
-- este prima taină pe care o primește oricine vrea să devină membru al Bisericii creștine. Botezul se săvârșește în numele Sfintei Treimi, după cuvântul Mântuitorului Care l-a instituit, poruncind Sfinților Apostoli, înainte de înălțarea Sa la cer: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. (Matei 28, 19). Botezul se dă copilului care se naște, dar și omului în vârstă care vine din altă religie (mahomedanism, mozaism, budism). Botezul se săvârșește de către episcop sau preot -- în caz extrem și de diacon sau chiar de un laic; se face prin afundare de trei ori, în apă curată, a copilului, rostindu-se cuvintele: „Botează-se robul lui Dumnezeu (cutare) în numele Tatălui, Amin, al Fiului, Amin. al Sfântului Duh, Amin”. Botezarea prin turnarea apei sau prin stropire, așa cum o fac catolicii este îngăduită, în Biserica ortodoxă, numai în cazuri excepționale, când nu se găsește apă de ajuns sau cineva este bolnav și nu poate suferi cufundarea în apă. Fiecare botezat este însoțit de un naș care mărturisește credința în Hristos, în numele celui botezat și se obligă că va crește pe finul său în adevărata credință. Tainele care însoțesc botezul sunt Ungerea cu Sf. Mir și Împărtășania care se dă după săvârșirea botezului celui care prin botez s-a spălat de păcatul strămoșesc și de toate păcatele săvârșite până atunci (dacă cel botezat este adult) și este vrednic să se unească cu Hristos. Prin păcat strămoșesc se înțelege păcatul săvârșit de primii oameni în rai, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu. Prin neascultare, ei s-au făcut vinovați de pedeapsă, pierzând starea de fericire în care-i așezase Dumnezeu, la creație. Păcatul lor și vina pentru păcat a trecut și asupra urmașilor și astfel întregul neam omenesc a devenit robul păcatului. Din această robie, omul nu poate fi mântuit decât prin jertfa de bună voie a cuiva care să nu aibă păcat. Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat pe pământ și S-a jertfit, murind pentru om, spre a-l scăpa de robia păcatului. Botezându-se în numele lui Hristos, omul se spală de păcat și poate căpăta mântuirea: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5), căci botezul este nașterea într-o viață nouă, fără păcat. Botezul nu distruge însă și înclinarea spre păcat cu care creștinul, adică cel ce a primit botezul, trebuie să lupte necontenit spre a o înfrânge și a putea făptui numai binele, bucurându-se de toate binefacerile spirituale pe care i le dă Biserica lui Hristos. În afară de botezul obișnuit prin apă, mai există un botez al sângelui, pe care l-au primit și îl primesc martirii care și-au vărsat sângele pentru apărarea credinței în Hristos, dar care n-au apucat să primească botezul cu apă. Se poate vorbi și de un altfel de botez, numit botezul dorinței, pe care l-au primit patriarhii și drepții Vechiului Testament, dinainte de venirea Mântuitorului, care au dorit să vadă pe Cel făgăduit de Dumnezeu și au murit cu credința în venirea lui (vezi și {colimvitra}) (LS, p. 355-365). Sfântul Grigore de Nazianz enumeră șase feluri de botez: al lui Moise sau cel scos din apă, a lui Ioan Botezătorul sau al pocăinței, al lui Hristos sau al Duhului, botezul sângelui sau al martiriului, botezul lacrimilor (comparat cu pocăința), și botezul focului (în viața cealaltă).

-- nume regional dat sărbătorii celor 40 de mucenici din Sevasta, care se ține la 9 martie.

-- „Societatea brahmană”, înființată la Calcutta (1828) de Râm-Mohan-Rai, un brahman din Bengal. Ajungând la convingerea că există un singur Dumnezeu adorat de toate religiile, el a creat această societate de studiere a cărților sfinte indiene și de cântare a imnelor sacre după modelul cultului creștin. Aici se studiau atât Upanișadele, cât și Evangheliile. Dintre urmașii lui Rai la conducerea „Societății brahmane” reținem pe Keshab-Kandra, căruia, pentru zelul său de propagandist al creștinismului, i se spunea și Jesudas („servitorul” lui Iisus). Datorită activității lui, „Societatea” aceasta ajunsese să fie socotită de mulți indieni ca un „creștinism în altă formă”. Activitatea lui Keshab va fi continuată de Ramakrishna, Vivekananda și Ayro-Bindo-Ghose.

brecofonii
-- erau, în organizarea socială a Bisericii primelor veacuri creștine, case sau așezăminte bisericești, destinate exclusiv adăposturilor și creșterii copiilor găsiți; aceste așezăminte (instituții) de asistență socială erau deservite de diaconițe, de văduve și fecioare creștine. În două edicte (313, 322), împăratul Constantin cel Mare a luat măsuri de ajutorare a părinților care nu aveau cu ce să-și crească copiii, ca astfel să se evite uciderea sau părăsirea acestor copii. În vremea împăratului Justinian (sec. V), Brefotrofiile s-au contopit cu Orfanotrofiile (orfelinate), ca secții ale acestora, deoarece copiii crescuți în Brefotrofii treceau firesc după câțiva ani în orfelinate. Legislațiile lui Justinian se ocupă strâns de organizarea lor, acordându-le drepturi și privilegii. Conducătorii lor se numeau Brefotrofi. Ei erau numiți de episcopi deoarece Biserica răspundea de păstrarea și folosirea întregului patrimoniu bisericesc ca și de bunurile Brefotrofiilor și organizarea lor, acestea fiind subordonate Bisericii. Brefotrofii erau ajutați de administratori sau intendenți, numiți Hartulari (secretari, contabili) și de alt personal, după nevoie.

(Betranion, Vetranion)
-- consemnat în 368 ca episcop la Tomis (Constanța), în Scythia Minor (Dobrogea de azi), sec.IV (+381). A participat la sinodul I Ecumenic, combătând pe Arie și arianismul. A suferit exilul în vremea împăratului Valens, deoarece s-a opus încercărilor acestuia de a impune arianismul (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.). Este trecut în calendarul B.O.R., la 25 ianuarie.

v. budismul

-- interes exagerat față de religia budistă, manifestat în unele țări creștine occidentale și la noi, mai ales la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX. În 1859 se traduce la noi scrierea „Lumina Asiei” sau „Marea renunțare” a scriitorului englez Edwin Arnold. În prefața lucrării, P. Mușoiu, publicist român, face o adevărată pledoarie pentru budism. Pe la jumătatea secolului nostru, o editură, „RAM”, a lansat la noi, în librării, foarte multe cărți budiste, căutând să lovească în credința ortodoxă. Împotriva „budhomaniei”, care a influențat și poezia lui Eminescu, s-a ridicat atunci și a combătut-o în scrierile sale, prof. de Teologie Vasile Găină, căruia îi aparține și termenul de „Budhomanie”.