Dictionar Bisericesc

# A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
There are currently 7 names in this directory beginning with the letter F.
Facerea
-- prima carte a Pentateuhului (vezi {Pentateuh}; {Biblia}) Vechiului Testament, scriere atribuită, conform tradiției iudaice, lui Moise. Se mai numește Geneza (genesis = origine, naștere). Este redactată, se pare, în sec. XV î.Hr. În timpul șederii poporului Israel în pustie după ieșirea din robia egipteană. Cartea descrie: a. facerea cerurilor și a pământului și începutul istoriei omenirii; b. starea inițială a omului, căderea lui și originea păcatului, întinderea păcatului în neamul omenesc de până la Avraam (istoria lui Cain, potopul, zidirea turnului Babel, originea rasei semite); c. Începutul istoriei poporului ales, patriarhii Avraam, Isaac și Iacov, istoria lui Iosif până la venirea poporului evreu în Egipt. Este istoria sfântă a creației universului, a creației omului „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” și istoria „poporului ales”. Dumnezeu este aproape de oameni, vorbește și face cu ei legăminte: legământul încheiat cu Noe și cel făcut cu Avraam pregătesc darea Legii pe muntele Sinai. Facerea redă cheia de înțelegere a lucrării lui Dumnezeu Cel personal cu oamenii: Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, a istoriei și vocației omului, a istoriei răscumpărării care începe cu poporul evreu. Pluralul Elohim folosit pentru Dumnezeu, pregătește înțelegerea Treimii; protoevanghelia (promisiunea unui Răscumpărător -- Facere 3, 15) anunță întruparea Mântuitorului. Potopul este imaginea Botezului. Corabia lui Noe preînchipuie Biserica și mântuirea în Hristos. Melchisedec este chipul preoției veșnice, jertfirea lui Isaac este chipul jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Numeroase persoane și fapte cuprinse în cartea Facerii au o semnificație spirituală și un corespondent în Noul Testament: aducerea jertfelor, tăierea împrejur, lupta lui Iacov cu îngerul Domnului.
fachir
= derviș
făclie
-- lumânare aprinsă.
fanatism religios
-- credință oarbă, exagerată, care duce la prigonirea celor de altă credință. Fanatismul este considerat un păcat împotriva dreptei credințe.
Faptele apostolilor
-- carte canonică din Noul Testament, scrisă de Sf. Evanghelist Luca în jurul anilor 60, la Roma; relatează despre întemeierea Bisericii creștine (sărbătorită în calendarul ortodox de Rusalii, la 50 de zile de la învierea Domnului, numită de aceea și Cincizecimea), răspândirea Evangheliei și creșterea Bisericii, viața primilor creștini, activitatea misionară a Sfinților Apostoli, viața, activitatea și călătoriile Sfinților Apostoli Petru și Pavel; v. {Sf. Scriptură} sau {Biblia}.
faraon
-- rege în Egiptul antic; era considerat reprezentant al unui zeu întrupat, era nemuritor, moartea însemnând pentru el doar translația spre cer. Ordinea socială reprezenta la egipteni un aspect al ordinii cosmice. Regalitatea era considerată ca existând de la începutul lumii; Creatorul a fost primul Rege; el a transmis această funcție fiului său, primul faraon. Prin aceasta, regalitatea s-a consacrat ca o instituție divină. Faraonul este întruparea lui MA'AT, care înseamnă „adevăr”, „ordinea cea bună”, „dreptul”, „justiția”. MA'AT aparține creației originare și reflectă perfecțiunea „vârstei de aur”. Ea constitue temelia cosmosului și vieții. Ca întrupare a lui MA'AT, faraonul constitue modelul exemplar pentru toți supușii săi. Cultul trebuie săvârșit de faraon, dar acesta deleagă funcțiile sale preoților diferitelor temple. Scopul ritualiilor era apărarea „creațieii originare”. De fiecare An Nou, cosmogonia era repetată. Întronarea faraonului reproducea episoadele acțiunii lui Menes de unificare a Egiptului (Egiptul de sus și cel de jos). Se repetă ritualul întemeierii Statului. La 30 de ani de la întronare, când avea loc sărăbătoare „Sed”, se repeta acest ritual, care avea ca scop reînvierea energiei divine a regelui. Faraonul participa anual la sărbătoarea secerișului (Min), prezida punerea temeliei templelor și a inaugurării lor. Moartea constituea, pentru faraon, punctul de plecare al călătoriei sale celeste și al „imortalizării sale”. Textele Piramidelor cuprind credințele privitoare la soarta de după moarte a regelui. Ele arată că faraonul, fiul lui Atum(-Ra) nu poate muri. El își ia zborul sub forma unei păsări (șoim, bâtlan, etc.) a unui scarabeu, lăcuste ș.a., iar vânturile, norii și zeii îi vin în ajutor. Înălțându-se spre cer, regele este deja un zeu, total diferit ca esență de oameni. Îndreptându-se spre lăcașul ceresc „câmpiile ofrandelor”, faraonul trebuia să treacă prin câteva încercări. Pentru a fi admis în barca luntrașului de la lacul care se afla la intrarea în „Câmpiile ofrandelor” regele trebuia să fi îndeplinit toate purificările rituale, să răspundă cu „parole” cunoscute dinainte sau cu anumite formule magice. Sosit la cer, faraonul era primit de zeul Soare și victoria lui asupra morții era vestită lumii de mesageri speciali. În cer, regele își prelungea existența terestră: așezat pe tron, primea omagiile supușilor, făcea judecățile și dădea porunci. Doctrina soteriologică a Textelor Piramidelor, identificând pe rege cu Ra, arată că el nu cădea sub jurisdicția lui Osiris, Stăpânul morților („Te uiți peste umărul lui Osiris, comanzi celor decedați, te ții departe de dânșii, nu ești din ai lor”; „Ra-Atum nu te dă lui Osiris, care nu-ți judecă inima și nu are putere asupra inimii tale” -- HC, vol. I, p. 100).
fariseu
-- cuvânt care, în textele religioase, denumea o categorie de credincioși evrei, foarte atașați de vechile tradiții, ale cultului mozaic, apărători ai Legii, riguroși, formaliști în împlinirea preceptelor morale. Credeau în revelația divină, admiteau nemurirea sufletului și învierea morților. Fariseii aparțineau partidei religioase strict ritualistice care se lăuda că nu calcă nici un principiu al Legii lui Moise și disprețuia pe ceilalți oameni care nu se conformau întru totul acestor principii. Erau puși alături de cărturarii iudei. Celelalte secte iudaice îi socoteau ipocriți și mincinoși. Mântuitorul, care cunoștea sufletul omenesc, i-a denunțat în parabola „Vameșului și fariseului” și în diferite predici: „Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor nu faceți, că ei zic, dar nu fac... Toate faptele lor le fac să fie priviți de oameni... le place să stea în capul mesei la ospețe și în băncile dintâi în sinagogi. Să li se plece lumea în piețe și să fie numiți de oameni: Rabi (învățător)” (Matei 23, 2, 3 și 5-7). Mântuitorul îi mustră cu asprime asemănându-i cu niște morminte văruite: „care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția. Așa și voi, pe dinafară vă arătați drepți oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor...” (Matei 23, 27-29). Principiile creștine care cer smerenie, credință sinceră și dragoste față de aproapele înfierează, prin cuvintele lui Iisus, asemenea oameni. De aceea, cuvântul fariseu are azi un sens negativ. Cuvântul a intrat în limba română prin filieră slavă, de la vechiul slav „farisei”. La origine însă e foarte vechi din limba aramaică „parschi”, care era numele unei secte „pacaș” (om distins, ales) și derivatul „parase” sau „farase”, denumire pentru textele alese din Vechiul Testament folosite în cultul mozaic. Din ebraică, cuvântul a trecut în greaca veche sub forma „pharisaies” apoi în lat. „pharisaeus”, de unde a fost adoptat în toate limbile europene (Al. Graur).