Dictionar Bisericesc
There are currently 2 names in this directory beginning with the letter J.
jainismul
-- sectă apărută în sânul brahmanismului prin sec. VIII-VI înainte de Hristos, ca o reacție la sistemele filozofice ce începuseră a submina doctrina religioasă brahmană. Învățătorii sectei se numeau Jina („Învingător”), erau 24 la număr, dintre care numai doi, ultimii au fost persoane istorice: Parșva întemeietorul din sec.VIII î.Hr.) și Vardhamana supranumit și Mahavira („marele preot” sec. VI-V î.Hr.), care duce la desăvârșirea sistemului ascetic inițiat de Parșva; el trăiește o viață de mortificare fizică prin care, ajungând să înțeleagă marea taină a atotștiinței și eliberării, devine Mahavira („marele erou” sau Jina -- Învingătorul) și începe opera de reformare a învățăturii lui Parșva și de propovăduire a propriei sale învățături. Doctrina sa urmărește să ajute pe om să-și dobândească eliberarea finală, prin respectarea celor trei condiții: dreapta credință, dreapta cunoaștere și dreapta purtare. Dreapta credință este acceptarea învățăturii că într-adevăr Mahavira a descoperit calea ce duce la adevăr și la eliberarea finală. Jainismul nu acceptă existența unui Dumnezeu Creator, care conduce lumea, și de aceea este un sistem ateu, ceea ce jainiștii nu vor să recunoască, susținând că ei cred în cei 24 de „învățători” (tirthamkaras), precum și în numeroși zei, care însă n-au viață veșnică, ci sunt supuși, ca și oamenii, unui șir de reîncarnări, până la completa lor eliberare. Dreapta Cunoaștere este directă (intuitivă) și indirectă (rațională), începând cu simpla percepțiune, până la cunoașterea absolută, când se atinge ultimul grad de perfecțiune, la care cei care ajung devin Jina. Dreapta purtare rezumă morala jainistă care are la bază ideea de Karman (substanță fluidică), concretizând puterea faptelor de care omul trebuie să se elibereze prin împlinirea comandamentelor morale, care sunt în număr de cinci: a nu ucide o ființă vie, a nu minți, a nu fura, a trăi în castitate și a nu se atașa de bunurile materiale. Călugării și asceții trăiesc aceste comandamente morale cu atâta exigență, încât își mortifică trupul, renunțând la veșminte și hrană, grăbindu-și astfel sfârșitul, numai din dorința de a urma exemplul lui Mahavira. Renunțarea la hrană, în ultimile zile ale vieții, se recomandă și laicilor, pentru curățirea de Karman la trecerea într-o nouă viață. Situația actuală a jainismului se deosebește de cea inițială, când, fiind o simplă sectă, nu avea nevoie de manifestări cultice proprii. Ajungând însă la divinizarea marilor învățători ai sectei (Parșva și Mahavira), s-a ajuns la un cult asemănător celui hinduist. Templele jainiste sunt impunătoate prin arhitectura și bogăția lor, devenind foarte numeroase, deși ca număr credincioșii jainiști nu sunt nici două milioane, recrutați, în general, dintre oamenii foarte bogați. Au de asemenea mănăstiri impunătoare, unde călugării trăiesc renunțând la viața de mortificare și de călugări rătăcitori. Adunați în mănăstire, ei se ocupă cu știința, arta, literatura, îmbogățind literatura jainistă, atât cu opere literare cât și sacre. Literatura sacră e cuprinsă în două canoane: unul aparține călugărilor numiți digambaras (mai nou și mai puțin important), celălalt, călugărilor sverambaras (cuprinzând lucrări vechi, din sec. IV î.Hr., scrise în versuri și proză, în dialectul popular pracrit, al limbii sanscrite) (Emilian Vasilescu, diac.prof.univ.dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).
jansenismul
iezuit
-- ordin religios în sânul Bisericii Catolice, a apărut în istorie în prima jumătate a sec. XVII (1636), ca o grupare de teologi erudiți, având în frunte pe profesorul Cornelius Jansenius, de la universitatea din Louvain (Belgia), centru cu tradiție antiiezuită. Jansenius, el însuși un adversar al iezuiților, a hotărât, împreună cu ceilalți, să întocmească un plan de reformă a evlaviei și credinței catolice, pe care o vedeau subminată de cazuistica moralei iezuite. Această cazuistică s-a conturat la iezuiți mai ales în acțiunea acestora de combatere a Reformei (dezbinare produsă în sânul Bisericii Catolice, în sec. XVI). Combătând ideile Reformei, iezuiții ajunseseră la formularea unei concepții originale, pe plan moral, fapt care a dus, în secolele XVII și XVIII, la multe controverse religioase, mai ales cu privire la problema mântuirii omului. În legătură cu această problemă, reformiștii susțineau că prin păcatul strămoșesc omul a pierdut libertatea de voință (liberul arbitru) și fiindcă singur nu mai poate alege și urma calea spre mântuire, trebuie să primească harul lui Dumnezeu, singurul care-l mântuiește, indiferent de faptele sale. Acest har nu se dă însă în mod egal oamenilor, căci numai Dumnezeu hotărăște cui să-l dea și cine se poate mântui. Oamenii sunt deci predestinați la mântuire, în funcție de alegerea pe care o face Dumnezeu. Împotriva acestor idei, iezuiții afirmă că prin păcatul strămoșesc nu s-a pervertit libertatea și voința omului, ci doar a mai slăbit, rămânând totuși în stare să-L poată cunoaște pe Dumnezeu și să-L urmeze. Vorbind despre disciplinarea voinței spre fapte bune și despre deosebirea dintre faptele bune și cele nepermise, dintre păcatele grele și cele ușoare, iezuiții au căutat să justifice prin fapte bune, chiar formale, posibilitatea mântuirii. Prin acest mod de gândire, ei considerau că omul putea fi absolvit de păcat, chiar când a făcut fapte rele, dacă situațiile din realitatea concretă au impus ieșirea din impas. De ex., spuneau ei, dacă un soț caută să comită un adulter, poate jura în fața celuilalt că e nevinovat, dacă fapta n-a ajuns încă să fie consumată; de asemenea, un servitor sau un contrabandist pot fura, dacă sunt săraci și leafa e insuficientă. Aceste modalități de motivație a intențiilor și faptelor sunt numite de iezuiți „cazuri de conștiință”. Pentru rezolvarea acestor „cazuri” de către duhovnici, un ajutor le-a fost dat de clericul iezuit spaniol Escobar (1669), care a întocmit un manual pentru uzul duhovnicilor. Modul de rezolvare a „cazurilor de conștiință”, după gândirea cazuisticii iezuite, fundamentată de Escobar în manualul său, ducea la atitudini morale duplicitare, la slăbirea exigenței conștiinței morale, determinând o conștiință laxă (slabă) prea îngăduitoare, incapabilă să mai deosebească binele de rău (lascism) superficială, confirmându-se mai mult devizei lui Machiavelli („scopul scuză mijloacele”). Marele scriitor și filozof creștin Blaise Pascal, ironizând cazuistica morală iezuită (fundamentată și de manualul lui Escobar), a caracterizat-o printr-un cuvânt nou, creat de el, Escobarderie (subterfugiu), șiretenie, adică poți gândi una, face alta, arătând că ești nevinovat. Împotriva acestei cazuistici au luptat janseniștii, în frunte cu Jansenius, a cărui doctrină antiiezuită este expusă în cartea sa „Augustinus” la care a lucrat 20 de ani, dar care n-a apărut decât după moartea sa, cunoscând însă o mare răspândire și având o mare influență. Lupta antiiezuită a janseniștilor a continuat mai acerb și după moartea lui Jansenius (+1638), atingând culmea dezvoltării ei în a doua jumătate a sec. XVII și a continuat în sec. XVIII. Din rândurile janseniștilor a făcut parte și Blaise Pascal (+1662) care, în lucrarea sa „Scrisori către un provincial” (atât de cunoscută, fiind trasă în 60 de ediții) a combătut puternic contradicțiile și lipsa de demnitate a moralei iezuite. Iezuiții erau însă puternic organizați și, exercitându-și influența în cele mai înalte cercuri politice (ex. iezuitul Richelieu), au dezlănțuit o prigoană puternică împotriva janseniștilor, a căror doctrină morală foarte riguroasă n-a încetat să condamne machiavelica morală iezuită. Fiindcă papii și regii Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea susțin pe iezuiți, aceștia au câștigat lupta și astfel ordinul janseniștilor a fost desființat în Franța (în 1773) și mulți clerici și laici janseniști au fost nevoiți să emigreze în Olanda. Janseniștii, puțini câți au mai rămas până azi, s-au integrat în Biserica „vechilor catolici” (Istoria Bisericească Universală, Vol. II, 1956, p. 227-230).
-- ordin religios în sânul Bisericii Catolice, a apărut în istorie în prima jumătate a sec. XVII (1636), ca o grupare de teologi erudiți, având în frunte pe profesorul Cornelius Jansenius, de la universitatea din Louvain (Belgia), centru cu tradiție antiiezuită. Jansenius, el însuși un adversar al iezuiților, a hotărât, împreună cu ceilalți, să întocmească un plan de reformă a evlaviei și credinței catolice, pe care o vedeau subminată de cazuistica moralei iezuite. Această cazuistică s-a conturat la iezuiți mai ales în acțiunea acestora de combatere a Reformei (dezbinare produsă în sânul Bisericii Catolice, în sec. XVI). Combătând ideile Reformei, iezuiții ajunseseră la formularea unei concepții originale, pe plan moral, fapt care a dus, în secolele XVII și XVIII, la multe controverse religioase, mai ales cu privire la problema mântuirii omului. În legătură cu această problemă, reformiștii susțineau că prin păcatul strămoșesc omul a pierdut libertatea de voință (liberul arbitru) și fiindcă singur nu mai poate alege și urma calea spre mântuire, trebuie să primească harul lui Dumnezeu, singurul care-l mântuiește, indiferent de faptele sale. Acest har nu se dă însă în mod egal oamenilor, căci numai Dumnezeu hotărăște cui să-l dea și cine se poate mântui. Oamenii sunt deci predestinați la mântuire, în funcție de alegerea pe care o face Dumnezeu. Împotriva acestor idei, iezuiții afirmă că prin păcatul strămoșesc nu s-a pervertit libertatea și voința omului, ci doar a mai slăbit, rămânând totuși în stare să-L poată cunoaște pe Dumnezeu și să-L urmeze. Vorbind despre disciplinarea voinței spre fapte bune și despre deosebirea dintre faptele bune și cele nepermise, dintre păcatele grele și cele ușoare, iezuiții au căutat să justifice prin fapte bune, chiar formale, posibilitatea mântuirii. Prin acest mod de gândire, ei considerau că omul putea fi absolvit de păcat, chiar când a făcut fapte rele, dacă situațiile din realitatea concretă au impus ieșirea din impas. De ex., spuneau ei, dacă un soț caută să comită un adulter, poate jura în fața celuilalt că e nevinovat, dacă fapta n-a ajuns încă să fie consumată; de asemenea, un servitor sau un contrabandist pot fura, dacă sunt săraci și leafa e insuficientă. Aceste modalități de motivație a intențiilor și faptelor sunt numite de iezuiți „cazuri de conștiință”. Pentru rezolvarea acestor „cazuri” de către duhovnici, un ajutor le-a fost dat de clericul iezuit spaniol Escobar (1669), care a întocmit un manual pentru uzul duhovnicilor. Modul de rezolvare a „cazurilor de conștiință”, după gândirea cazuisticii iezuite, fundamentată de Escobar în manualul său, ducea la atitudini morale duplicitare, la slăbirea exigenței conștiinței morale, determinând o conștiință laxă (slabă) prea îngăduitoare, incapabilă să mai deosebească binele de rău (lascism) superficială, confirmându-se mai mult devizei lui Machiavelli („scopul scuză mijloacele”). Marele scriitor și filozof creștin Blaise Pascal, ironizând cazuistica morală iezuită (fundamentată și de manualul lui Escobar), a caracterizat-o printr-un cuvânt nou, creat de el, Escobarderie (subterfugiu), șiretenie, adică poți gândi una, face alta, arătând că ești nevinovat. Împotriva acestei cazuistici au luptat janseniștii, în frunte cu Jansenius, a cărui doctrină antiiezuită este expusă în cartea sa „Augustinus” la care a lucrat 20 de ani, dar care n-a apărut decât după moartea sa, cunoscând însă o mare răspândire și având o mare influență. Lupta antiiezuită a janseniștilor a continuat mai acerb și după moartea lui Jansenius (+1638), atingând culmea dezvoltării ei în a doua jumătate a sec. XVII și a continuat în sec. XVIII. Din rândurile janseniștilor a făcut parte și Blaise Pascal (+1662) care, în lucrarea sa „Scrisori către un provincial” (atât de cunoscută, fiind trasă în 60 de ediții) a combătut puternic contradicțiile și lipsa de demnitate a moralei iezuite. Iezuiții erau însă puternic organizați și, exercitându-și influența în cele mai înalte cercuri politice (ex. iezuitul Richelieu), au dezlănțuit o prigoană puternică împotriva janseniștilor, a căror doctrină morală foarte riguroasă n-a încetat să condamne machiavelica morală iezuită. Fiindcă papii și regii Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea susțin pe iezuiți, aceștia au câștigat lupta și astfel ordinul janseniștilor a fost desființat în Franța (în 1773) și mulți clerici și laici janseniști au fost nevoiți să emigreze în Olanda. Janseniștii, puțini câți au mai rămas până azi, s-au integrat în Biserica „vechilor catolici” (Istoria Bisericească Universală, Vol. II, 1956, p. 227-230).