Dicţionar

-- denumire slavonă pentru epigonat sau bedernița (de la gr. ἐπιγονάτιον -- epigonation sau ὑπογονάτιον -- ipogonation de la ἐπί -- epi sau ὑπό -- ipo și γόνι, τό -- goni = pe sau sub genunchi; lat. subgenuale); este o piesă care face parte din veșmintele specific arhierești și care constă dintr-o bucată de stofă țesută cu fir, de formă romboidală, care se atârnă la coapsa dreaptă, legându-se fie de brâu, fie de gât, cu o panglică trecută peste umărul stâng. Epigonatul sau nabedernița este un ornat arhieresc, care se pune numai la slujirea Sf. Liturghii; când se leagă, diaconul rostește cuvintele „Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, Puternice...” -- simbolizând „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17) cu care trebuie să fie înarmat arhiereul, pentru a tăia sau a combate învățăturile greșite ale ereticilor și ale celor care nu se supun autorității Bisericii. Obiectul acesta își are originea în șervetul purtat odinioară de arhierei, la brâu, folosit pentru a-și șterge mâinile la diferite spălări rituale (ex. Înainte de sfințirea darurilor, ori înainte de împărtășire). Comentatorii liturgici i-au dat diferite interpretări simbolice: unii leagă simbolismul lui de șervetul cu care s-a șters Pilat pe mâini ca să arate că nu e vinovat de sângele lui Hristos; alții, de șervetul cu care Iisus a șters picioarele ucenicilor și pe care îl legase la brâu înainte de a împlini tradiția spălării. Fiind mai mult o podoabă decât un veșmânt, episcopul dă uneori dreptul de a-l purta și unor preoți cu ranguri bisericești, care s-au distins prin merite deosebite (E.B., LG, 1994, p. 626).

anafornița
-- se numește tava sau talgerul pe care se pune anafura (pâinea binecuvântată la Sf. Liturghie), care se dă credincioșilor după ce se miruiesc.

-- schit de maici (în apropiere de Rucăr), cu o bisericuță foarte frumoasă și originală, săpată la înălțime în stânca muntelui.

(de la lat. navis ecclesiae = corabie; gr. ναός, ὁ -- naos)
sau sânul bisericii -- este partea centrală din interiorul bisericilor ortodoxe, cuprinsă între catapeteasmă sau tâmpla altarului și pronaos. La bisericile mai vechi, între naos și pronaos exista un perete despărțitor și comunicarea se făcea printr-o ușă; la bisericile mai noi, acest perete a dispărut, rămânând doar două coloane andosate pe zidurile de la nord și de la sud, legate printr-o arcadă. Din bolta naosului se înalță turla cea mare a bisericii, sprijinită pe patru arcuri mari (două longitudinale și două transversale), peste care se înalță tamburul sau corpul principal al turlei; el are formă de cilindru sau poligon (hexagon, octogon) și e legat prin patru pandantivi (unghiuri sferice) de arcurile de susținere a turlei, iar tamburul turlei are în partea de sus o calotă, adică o boltă sferică, pe al cărei fundal este zugrăvită icoana Pantocratorului (Iisus Hristos -- Dumnezeu Atotțiitorul). Pe vârful din afară al turlei este așezată o cruce. Unele biserici, puține, sunt fără turlă, având un tavan plat. Şi mai puține sunt bisericile cu mai multe turle deasupra naosului. În primele biserici creștine, construite în stil bazilical, naosul avea forma unei încăperi dreptunghiulare, mărginită de ziduri exterioare drepte și împărțite în interior în secțiuni longitudinale numite nave. În stilul bizantin, în care bisericile iau forma de cruce, naosul se micșorează în lungime, dar caută să se lărgească în lățime spre nord și spre sud prin cele două abside laterale, care pot fi rotunde sau pătrate; în aceste abside sunt strănile cântăreților bisericii. În partea de răsărit a naosului se află altarul, așezat pe un postament mai înălțat cu câteva trepte decât naosul; el e despărțit de naos prin catapeteasmă (tâmplă), care stă pe același postament, a cărui lățime se mai întinde cu 2-3 m dincolo de catapeteasmă, spre naos. Această porțiune de postament, pe care se urcă pe trepte, se numește solee sau chor. În naos stau credincioșii în timpul serviciului divin și tot aici se săvârșesc slujbele tainelor și ierurgiilor mai importante, ca: Maslul, sfințirea apei, înmormântarea, parastasele, Tedeum-ul etc. Așezarea credincioșilor în naos cere, după tradiție, ca bărbații să stea în dreapta, iar femeile în stânga; în bisericile de la țară, femeile nici nu stau în naos, ci numai în pronaos; lucrurile care se află în naos sunt: amvonul, strănile, tetrapodul, sfeșnicele împărătești și policandrul cel mare. După concepția tâlcuitorilor liturgici, naosul închipuie Biserica pământească, lumea văzută, organizată în universul creștin al harului; de aceea și pictura naosului trebuie să reprezinte tot ce ar putea contribui la edificarea religios-morală a credincioșilor, la instruirea lor în adevărurile de credință și de trăire creștină, prin cunoașterea vieții Mântuitorului și a istoriei Bisericii creștine. În acest scop se zugrăvesc aici scene din viața Mântuitorului, a Sfintei Fecioare Maria și a altor sfinți repartizați în spațiul iconografic, pe pereții naosului, într-o anumită ordine și ierarhie, după importanța fiecăruia.

-- statuia Victoriei înaripate. Un exemplar se află la Luvru, provenind din Grecia antică. Diverse Nike se află la Acropole. Acest tip de reprezentare a Victoriei ca zeiță înaripată aparține artei vechii Grecii, tributară într-un fel influenței artei egiptene (Guy Rachet, Dictionnaire de L'Archéologie, Paris, 1983.).