DESPRE ECUMENISM

Sf. Mănăstire Paraklitou din Sf. Munte Athos

Biserica noastră Ortodoxă este prin natura ei sobornicească şi, prin urmare, ecumenică (universală). Ea ş-a deschis bratele tuturor oamenilor, fiecărui neam şi fiecărei epoci, ş-i cheamă pe toţi să vină la ea. Hristos, Care este Capul ei, adresează lumii de-a lungul veacurilor chemarea: „Veniti la mine toti”, trimitând în acelasi timp pe ucenicii Săi să propovăduiască Evanghelia mântuirii „la toate neamurile”.

Această însusire constitutivă şi firească a Bisericii, ecumenicitatea – universalitatea, o revendică astăzi două miscări, care exprimă duhul epocii: Ecumenismul şi Globalizarea.

Globalizarea este impusă de forte politico-economice puternice şi propune modelul unei omeniri unificate, în timp ce ecumenismul actionează în spatiul religios, urmărind împlinirea visului unui crestinism unit şi tintind în cele din urmă la o religie ecumenică, la o panreligie.

În cărticica aceasta intentionăm să descriem miscarea ecumenică, la care, din nefericire, participă şi Biserici Ortodoxe. Facem acest lucru, deoarece această miscare este necunoscută de majoritatea credinciosilor Bisericii noastre şi evolutiile ei (miscării) în Sînurile Ortodoxiei pricinuiesc neliniste şi probleme de constiintă.

Se poate ca multora să li se pară ciudat, dar este dovedit faptul că ecumenismul amenintă Biserica Ortodoxă, deoarece acesta alunecă din ce în ce mai mult spre tactici conciliant-sincreti ste, care combat principiile de bază ale Credintei Ortodoxe. şi să nu uităm că dreapta credintă este prima conditie esentială a mântuirii omului, potrivit cu mărturisirea patristică insuflată de Dumnezeu: „Cel care vrea să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să tină credinta sobornicească , pe care dacă nu o va păstra fără sovăire întreagă şi fără prihană, se va pierde pentru vecie” (Simbolul de Credintă al Sfântului Atanasie al Alexandriei).

Asadar, dacă mesajul mântuitor al Ortodoxiei noastre se va pierde printre mesajele înselătoare ale celor de altă credintă de dragul unui vis ecumenic utopic, atunci se va pierde şi nădejdea mântuirii lumii.

Ce este ecumenismul?

Ecumenismul este o miscare care declară că are drept scop unitatea lumii crestine divizate (ortodocsi, papistasi, protestanti etc). Ideea unirii emotionează pe fiecare suflet sensibil de crestin şi corespunde dorintelor lui profunde. Ideea aceasta a adoptat-o şi ecumenismul. Dar visul lui unionist, vis prin excelentă duhovnicesc, îl sprijină pe străduintele omenesti şi nu pe lucrarea Sfântului Duh. Numai Sfântul Duh poate, atunci când află în om pocăintă şi smerenie, face din acest vis realitate.

Mult dorita unire, atunci când se va înfăptui, nu va fi altceva decât o minune a lui Dumnezeu.

Când a apărut

Rădăcinile ecumenismului trebuie căutate în spatiul protestant, în secolul XIX. Atunci, niste confesiuni crestine, văzând că îsi pierd credinciosii, datorită nepăsării religioase crescânde şi a miscărilor anti-religioase organizate, au fost nevoite să recurgă la o coalitie şi împreună-lucrare.

Această activitate unionistă a lor a luat deja o formă organizată, ca miscare ecumenică, în secolul XX, şi mai exact în 1948 prin fondarea la Amsterdam (Olanda) a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), care are resedinta la Geneva.

Va trebui desigur, să spunem că CMB nu ar fi putut niciodată să aibă un caracter „ecumenic”, ci ar fi rămas pur şi simplu o organizatie protestantă, dacă nu ar fi participat la el şi unele Biserici Ortodoxe locale. Romano-catolicii au refuzat să participe. Mai târziu, însă, fără să se integreze în CMB, au intrat şi ei în miscarea ecumenică. Printr-o hotărâre a Conciliului Vatican II (1964) au instituit un ecumenism propriu, care are drept scop unirea tuturor crestinilor sub stăpânirea papală.

Participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică

Trebuie să mărturisim că o importantă contributie la crearea miscării ecumenice a dat-o şi Patriarhia ecumenică de Constan- tinopol, mai ales prin Hotărârea ei din 1920, care, asa cum s-a dovedit, a constituit baza „Legii constitutionale” a participării ortodocsilor la miscarea ecumenică.

Această Hotărâre a fost ceva cu totul nou în istoria Bisericii, deoarece pentru prima dată un act oficial ortodox a numit toate comunitătile religioase din Apus „Biserici”, „ca fiind înrudite în Hristos şi împreună-mostenitoare ale făgăduintei lui Dumnezeu”. Dar în felul acesta s-a răsturnat eclesiologia ortodoxă. Şi ca să nu ne referim la vremuri mai vechi, ajunge să ne amintim că putini ani mai înainte (1895) aceeasi Patriarhie, într-o enciclică de-a sa, plasase papismul în afara Bisericii, deoarece introducea „învătături şi inovatii eretice”. De aceea îi chema pe crestinii apuseni în sînurile Bisericii celei Una, la Ortodoxie.

Hotărârea din 1920 având ca model interstatala „Comuniune a neamurilor”, a propus fondarea „si între Biserici a unei legături şi comuniuni”, cu următoarele obiective:

1. recercetarea diferentelor dogmatice cu o dispozitie conciliantă,
2. admiterea unui calendar unic (a cărei aplicare partială a adus, din păcate, divizarea calendaristică din Ortodoxie) şi
3. întrunirea de conferinte pancrestine

Pe lângă Patriarhia ecumenică, aproape toate Bisericile Ortodoxe au cerut în anumite etape să devină, şi au devenit, membre ale CMB. Cu toate acestea, unele dintre ele au fost nevoite, mai târziu, să se retragă, pe de o parte observând cu mâhnire degenerarea Consiliului, iar pe de altă parte fiind presate de intensele reactii antiecumeniste ale turmelor lor. Dar se pune întrebarea simplă: cum poate, oare. Ortodoxia să fie inclusă ca „membră” în „ceva”, de vreme ce ea însăsi este totul. Trupul lui Hristos, care îi cheamă pe toţi să devină membrii ei?

De altfel, prezenta Bisericilor Ortodoxe la întrunirile CMB a fost întotdeauna formală, fără rezultate, şi numai de ornament, datorită modului în care se făceau întrunirile şi se desfăsura Consiliul. Hotărârile lui erau influentate exclusiv de superioritatea procentuală a voturilor protestante. Desigur, până în 1961, ortodocsii ca reprezentanti ai Bisericii Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească depuneau la întrunirile generale ale Consiliului declaratii remarcabile, dintre care unele sunt adevărate mărturisiri de credintă.

În ce priveste deschiderea Vaticanului fată de ecumenism, răspunsul Ortodoxiei a fost pozitiv, avându-l ca reprezentant al ei pe Patriarhul ecumenic Atenagora. Acesta s-a întâlnit la Ierusalim în 1964 cu Papa Paul al VI-lea, unde au procedat la ridicarea reciprocă a anatemelor Schismei din 1054. De asemenea Patriarhul a sprijinit „dialogul dragostei”, promovând astfel scopurile Conciliului Vatican II.

„Deschiderile” teoretice ale ecumenismului

Ecumenismul, pentru a-si împlini scopurile, este nevoit să treacă cu vederea şi să revizuiască anumite principii de bază ale Ortodoxiei.

Promovează ideea unei „Biserici extinse” potrivit căreia Biserica este una şi îi cuprinde pe crestinii fiecărei confesiuni, din clipa în care au primit botezul. Astfel toate confesiunile crestine sunt între ele „Biserici surori”.

În acelasi duh se miscă şi ideea „Bisericii universale văzute”. Biserica care există în chip „nevăzut” şi este constituită din toţi crestinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin încercările de unire ale tuturor.

Aceste idei au fost influentate şi de teoria protestantă a ramurilor, potrivit căreia Biserica este un „arbore” ale cărui „ramuri”, care sunt toate confesiunile crestine, fiecare dintre ele detinând numai o parte din adevăr.

Aici se mai poate adăuga şi teoria celor „doi plămâni”, care s-a dezvoltat între ecumenistii ortodocsi şi papistasi.

Potrivit cu această teorie, Ortodoxia şi papismul sunt cei doi plămâni, prin care respiră Biserica.

Dar pentru ca ea să poată începe să respire corect şi din nou, va trebui ca cei doi plămâni să-si sincronizeze respiratia.

În sfârsit, printre metodele pe care le foloseste ecumenismul pentru a-i atrage pe crestini este şi minimalizarea dogmatică.

Adică se depune strădania ca dogmele să se reducă la cele mai necesare, la un minimum, pentru a se depăsi astfel diferentele dogmatice dintre confesiuni.

Dar rezultatul este trecerea cu vederea a dogmei, deprecierea şi reducerea la minimum a însemnătătii ei.

„Să se unească crestinii, spun ecumenistii, iar despre dogme vor discuta mai târziu teologii”.

Desigur prin metoda minimalizării dogmatice este usor să se unească crestinii.

Dar, oare, astfel de „crestini” pot fi ortodocsi, adică adevărati crestini?

Conceptia ortodoxă despre Biserică

Potrivit cu eclesiologia ortodoxă, Biserica şi Ortodoxia se identifică.

Biserica este neapărat ortodoxă, iar Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Trupul lui Hristos. Şi fiindcă Hristos este Unul, tot astfel şi Biserica este Una. De aceea niciodată nu se concepe împărtire în Biserică, ci numai despărtire de Biserică. Adică în anumite momente istorice ereticii şi schismaticii s-au rupt de ea şi astfel au încetat să mai fie mădulare ale ei. Biserica detine deplinătatea adevărului şi nu a unui adevăr abstract, ci a unui mod de viată care îl mântuieste pe om din moarte şi îl face „dumnezeu după har”. Dimpotrivă, erezia constituie negarea întreagă sau partială a adevărului, fărâmitarea lui, care, în felul acesta, ia caracterul unei ideologii bolnăvicioase. Ea îl desparte pe om de modul existentei dat de Dumnezeu în Biserica Sa şi îl omoară duhovniceste. De asemenea dogmele care îngrădesc adevărurile supranaturale ale Credintei noastre, nu sunt niste întelesuri abstracte şi conceptii mentale, nici, cu atât mai mult, obscurantism medieval sau scolasticism teologic, ci ele exprimă experienta şi trăirea Bisericii. De aceea, atunci când există deosebire între dogme, există neapărat şi diferentă între modurile de viată. Cel care subestimează acrivia Credintei, nu poate trăi deplinătatea vietii în Hristos. Crestinul trebuie să primească toate cele pe care le-a descoperit Hristos. Nu numai un „minimum”, ci întregul. Pentru că în totalitatea şi integritatea Credintei se păstrează sobornicitatea şi ortodoxia Bisericii. Astfel se explică nevointele până la sânge ale Sfintilor Părinti pentru păstrarea Credintei Bisericii, precum şi grija lor pentru formularea, prin iluminarea Sfântului Duh, a „termenilor” Sinoadelor ecumenice. Iar acesti „termeni” nu înseamnă nimic altceva, fără numai limitele, hotarele adevărului, pentru ca crestinii să poată deosebi Biserica, Ortodoxia, de erezie. Eterodocsii, prin faptul că au lepădat plinătatea adevărului, s-au despărtit de Biserică. De aceea şi sunt eretici. Prin urmare, era firesc să fie lipsiti de harul sfintitor al Sfântului Duh, „tainele” lor nefiind valide. Şi astfel, botezul pe care îl săvârsesc, nu poate să-i introducă în Biserica lui Hristos. „Pentru că cei care sunt botezati sau hirotoniti de eretici nu este cu putintă a fi nici clerici, nici credinciosi” , ne spune Canonul 68 al Sfintilor Apostoli. Iar Sfântul Nicodim Aghioritul completează: „Botezul tuturor ereticilor este nelegiuit şi hulitor şi nu are nici o împărtăsire cu cel al ortodocsilor” .

Ce ne spun, însă, ortodocsii ecumenisti?

Un episcop ortodox a declarat că: „Sfântul Duh lucrează în orice botez crestin” şi că rebotezarea crestinilor eretodocsi este inspirată de „îngustime de minte, de fanatism şi ura împotriva celorlalte credinte… Este o nedreptate săvârsită împotriva Botezului crestin şi o hulă împotriva Duhului Sfânt!”*. Un alt episcop a declarat adresându-se eterodocsilor: „Suntem toţi mădulare ale lui Hristos, un singur Trup, o singură zidire nouă, de vreme ce botezul nostru comun ne-a eliberat de moarte”**. Eclesiologia ecumenistă a fost exprimată de o altă personalitate ortodoxă şi astfel: „Suntem datori să căutăm şi să recunoastem prezenta Bisericii şi în afara limitelor noastre canonice, prin care identificăm pe Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”***.
* Revista „Illuminator” , vara anului 1995, Pitt-sburgh, USA.
** Revista „Episkepsis’ , nr. 370, p. 9, Geneva, 1987.
*** Revista „Episkepsis” , nr. 260, p. 13-14, Geneva, 1981.

Dar există şi altii, mai îndrăzneti, care visează o „reînfiintare” a Bisericii prin unirea tuturor crestinilor. Un ierarh ortodox sustine că „avem nevoie de un crestinism nou, care să se bazeze pe noi conceptii şi termeni. Nu putem să învătăm noile generatii credinta pe care am primit-o (de la înaintasi)”*.
* Ziarul atenian „Estia”, 5.10.1967.

Dialogurile

Ecumenismul, pentru a promova planurile sale, foloseste multe mijloace. Dar cel mai folosit este dialogul. Nimeni nu neagă că Biserica Ortodoxă, prin firea ei, este deschisă dialogului. Dumnezeu întotdeauna vorbeste cu omul şi Sfintii Bisericii nu au lepădat niciodată comunicarea prin cuvânt cu lumea.

Sfintii, fiind constienti de comuniunea lor cu Dumnezeu, încercau, prin dialog, să transmită experienta adevărului pe care o trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci îl ofereau. Dacă dialogul nu îi ducea pe eterodocsi la lepădarea rătăcirii lor şi la primirea credintei ortodoxe, nu-l mai continuau.

Sfântul Marcu Eugenicul a discutat timp de doi ani cu papistasii la sinodul de la Fe-rrara-Florenta (1438-1439), dar văzând înfumurarea, încăpătânarea şi persistenta lor în rătăcire, a întrerupt orice legătură cu ei, sfătuindu-i pe crestinii ortodocsi: „Să vă feriti de papistasi, precum se fereste cineva de sarpe”.

Un dialog cu teologii protestanti de la Tubingen (1579) a început şi Patriarhul ecumenic Ieremia II, dar atunci când a văzut că dialogul nu aduce nici o roadă, l-a întrerupt. „Vă rugăm, le scria el, nu ne mai obositi… Mergeti pe drumul vostru. Dacă vreti, ne puteti scrie, dar nu despre dogmele credintei”.

Dialogurile ecumenismului

Dialogurile ecumeniste contemporane diferă radical de cele ale Sfintilor, pentru că se desfăsoară pe baza principiilor Bisericii extinse şi a minimalismului dogmatic. De aceea ele sunt neortodoxe şi neroditoare. Iar drept dovadă sunt cei aproape o sută de ani în care s-au tinut dialoguri, dar care nu au oferit nimic important pentru unirea lumii crestine. Ci, dimpotrivă, au reusit să-i dezbine pe ortodocsi.

Cele mai importante puncte ale patologiei dialogurilor contemporane sunt următoarele:

1. Lipsa mărturisirii ortodoxe
   La aceste dialoguri unii ortodocsi nu exprimă convingerea nezdruncinată a Bisericii Ortodoxe, că ea constituie unica Biserică a lui Hristos de pe pământ. De asemenea, ei nu arată traditia sfântă şi experienta duhovnicească a Ortodoxiei, care diferă de traditiile şi experientele crestinismului apusean, numai o astfel de pozitie, de mărturisire a Credintei Ortodoxe ar putea face cunoscută şi roditoare prezenta ortodoxă la aceste dialoguri.
   
2. Lipsa sinceritătii
   Lipsa mărturisirii ortodoxe împreună cu evidenta nesinceritate a eterodocsilor îngreuiază şi mai mult dialogul intercrestin şi îl arată lipsit de rezultate. De aceea de multe ori, fie se observă cedări reciproce superficiale, fie se foloseste o limbă şi o terminologie cu dublu înteles, cu scopul de a acoperi diferentele dogmatice.Dacă romano-catolicii ar fi fost sinceri, ar fi trebuit să declare cu limpezime cercurilor ecumeniste ceea ce accentuează credinciosilor lor, adică încăpătânata lor alipire de infailibilitatea şi primatul papal. În felul acesta s-ar fi văzut clar şi felul cum visează ei unirea crestinilor: nu ca unitate de credintă, ci ca supunerea tuturor sub stăpânirea papală. Pe lângă aceasta s-ar fi adeverit constatarea că legislatia papală pe de o parte constituie cea mai tragică schimbare a Evangheliei lui Hristos, iar pe de altă parte că foloseste dialogurile pentru slujirea politicii ei expansioniste.Principala expresie a nesinceritătii papistasilor o constituie întretinerea şi întărirea Uniatiei*. Aceasta este o institutie vicleană pe care papismul a folosit-o si continuă să o folosească ca model de unire, în ciuda tuturor protestelor energice ale ortodocsilor şi cu toate că aceasta constituie astăzi piedica de bază în dialogurile bilaterale.
   
   * Uniatia este o formă politico-religioasă care a fost născocită de papism pentru occidentalizarea crestinilor din Răsărit. El a exploatat conjuncturile istorice dificile ale ortodocsilor şi i-a silit să se supună stăpânirii papale. Cu toate acestea i-a încurajat să nu-si schimbe datinile (tinuta clericilor, tipicul liturgic etc), astfel încât să creeze confuzie şi să promoveze propaganda papală. Dacă şi protestantii cei cu multe nume ar fi sinceri, ar trebui să declare cu onestitate că nu sunt deloc dispusi să cedeze la principiile lor protestante de bază şi că, în cele din urmă, altele sunt motivele pentru care sunt nevoiti să vină la dialog. De altfel aceasta o arată şi povârnisul pe care se rostogolesc „bisericile” lor (hirotonia femeilor, căsătoria homosexualilor etc).
   
3. Supraaccentuarea dragostei
   Deoarece nesinceritatea şi oportunitătile egoiste au otrăvit dialogurile, care au degenerat în niste discutii teologice interminabile şi neroditoare, ecumenistii au schimbat tactica. De acum înainte dialogurile se numesc „Dialogurile dragostei”, atât din motive de senzatie, cât şi pentru a se ocoli „stânca” disputelor dogmatice. „Dragostea are cea mai mare importantă”, accentuează ei. „Dragostea impune să ne unim, desi există diferente dogmatice”.De aceea la dialogurile de astăzi nu se discută cele care despart, ci cele care unesc, astfel încât să se creeze un simtământ fals de unire şi credintă comună. La Sinoadele ecumenice, însă, Sfintii Părinti discutau totdeauna cele care despărteau. La fel se întâmplă şi astăzi în orice dialog dintre părtile care au divergente: se discută cele care despart – de altfel din acest motiv se şi face dialogul -, iar nu cele care unesc. Pentru noi ortodocsii, Dragostea şi Adevărul sunt două întelesuri nedespărtite. Un dialog al dragostei fără adevăr este mincinos şi nefiresc. În timp ce dialog al dragostei „în adevăr” înseamnă: Discut din dragoste cu eterodocsii pentru a le atrage atentia unde au greseli şi cum să fie povătuiti la adevăr. Dacă îi iubesc cu adevărat, trebuie să le spun adevărul, oricât de greu şi dureros ar fi el.
   
4. Tocirea criteriilor ortodoxe
   Aceste dialoguri bolnăvicioase au pricinuit şi tocirea criteriilor teologice ortodoxe, rezultată din cultivarea manierelor elegante ecumeniste, a relatiilor personale şi a prieteniilor cu teologii eterodocsi. Credinta este considerată nu Adevărul care mântuieste, ci o totalitate de „adevăruri” teoretice care permite compromisuri.Ortodocsii ecumenisti sustin: „Noi doar dialogăm, nu schimbăm credinta noastră”. Într-adevăr, dialogul ca o manifestare de dragoste fată de celălalt este plăcut lui Dumnezeu. Dialogul ecumenist, însă, asa cum se desfăsoară astăzi, nu este o întâlnire pentru Adevăr, ci o „recunoastere reciprocă”. Aceasta înseamnă că recunoastem comunitătile eterodoxe drept Biserici şi suntem de acord că diferentele lor dogmatice constituie „expresii legitime” ale aceleiasi credinte. Dar făcând astfel cădem în cursa sincretismului dogmatic: Punem la acelasi nivel Adevărul cu înselarea, Lumina cu întunericul.
   
5. Rugăciunile împreună
   Ortodocsii ecumenisti, prin tocirea criteriilor lor teologice, este foarte firesc să participe fără retinere la rugăciuni comune cu eterodocsii, care se fac adeseori în cadrul întrunirilor intercrestine. Ei stiu că prin această comuniune spirituală ecumenică se crează climatul psihologic potrivit pentru unire.Dar Sfintele Canoane ale Bisericii noastre interzic cu asprime rugăciunile împreună cu eterodocsii, pentru că acestia nu au aceeasi credintă cu noi. Ei cred într-un Hristos diferit, denaturat. De aceea şi Sfântul Ioan Damaschin îi numeste necredinciosi: „Cel care nu crede potrivit traditiei Bisericii Sobornicesti, este necredincios”.Asadar rugăciunea împreună se interzice deoarece aceasta arată participare la credinta celui cu care te rogi şi îi pricinuieste aceluia simtământul fals că nu se află în înselare şi, prin urmare, nu trebuie să se întoarcă la Adevăr.
   
6. Intercomuniunea
   Dacă Sfintele Canoane interzic rugăciunile împreună cu ereticii, cu atât mai mult ne opresc de a participa la „tainele” lor. Dar nici în aceasta noi, ortodocsii, nu ne-am arătat consecventi.Conciliul Vatican II, în cadrul „deschiderii” ecumeniste pe care a făcut-o, propunea Comuniunea cu ortodocsii. Adică papistasii se vor împărtăsi în biserici ortodoxe şi ortodocsii în cele papistase. În acest fel, atât papistasii cât şi ortodocsii ecumenisti cred că treptat se va realiza în fapt unirea Papismului cu Ortodoxia, în ciuda tuturor diferentelor dogmatice.
   
   Dacă pentru papistasi o astfel de pozitie este îndreptătită de conceptia pe care o au despre Biserică şi Taine (harul creat şi altele), pentru noi ortodocsii este absurdă şi de neconceput. Biserica Ortodoxă niciodată nu a considerat Sfânta Euharistie ca fiind un mijloc pentru înfăptuirea unirii, ci întotdeauna ca o pecete şi încununare a ei.
   
   De altfel, un Potir comun presupune o credintă comună. Adică atunci când un ortodox se împărtăseste într-o biserică papistasă, înseamnă că primeste şi credinta papistasă.

Colaborarea pe planuri practice

Un alt mijloc pentru înfăptuirea scopurilor ecumeniste este colaborarea intercrestină pe planuri practice. Ecumenistii sustin că diferitele probleme contemporane (sociale, morale, ecologice etc.) trebuie să ne unească.

Desigur Biserica a arătat şi arată întotdeauna o mare sensibilitate fată de toate problemele omenesti. Cu toate acestea înfruntarea acestora împreună cu ereticii prezintă următoarele neajunsuri:

1. Glasul Ortodoxiei, atunci când se amestecă cu alte glasuri crestinesti, îsi pierde limpezimea şi nu mai poate transmite omului contemporan modul ei de viată, care este teantropocentric, în antiteză cu modul de viată antropocentric al eterodocsilor.
2. Biserica cedează în fata ispitei laicizării folosind în lucrarea ei socială practici lumesti ale altor confesiuni, în dauna mesajului ei mântuitor. Dar lucrul de care are nevoie omul contemporan nu este îmbunătătirea vietii printr-un crestinism laicizat, chiar dacă acesta poate vindeca toate plăgile sociale, ci eliberarea lui de păcat şi îndumnezeirea lui în adevăratul Trup al lui Hristos, Biserica Ortodoxă.
3. Crestinul ortodox, văzând pe eterodocsi colaborând cu păstorii lui bisericesti, îsi crează impresia gresită că şi acestia apartin Bisericii lui Hristos, în ciuda diferentelor dogmatice.

Schimbul de vizite

În ultimii ani politica ecumenistă actionează şi prin schimbul de vizite oficiale între confesiuni, care se realizează mai ales de către clericii cu rang înalt. Aceste vizite cuprind cuvântări elogioase, îmbrătisări, schimburi de daruri, mese festive, rugăciuni comune, comunicări reciproce şi alte manifestări de prietenie.

Mai ales, din 1969 a fost consacrată participarea anuală atât a ortodocsilor cât şi a romano-catolicilor, la hramurile catedralelor patriarhale de la Roma şi Constantinopol.

Din nefericire, aceste întâlniri nu sunt simple vizite protocolare. De altfel, însisi ecumenistii mărturisesc că prin sărbătorile comune se trăieste un fel de comuniune bisericească, prin recunoasterea reciprocă a lor.

Dar poporul nostru credincios, atunci când urmăreste aceste vizite prin mijloacele mass-media încearcă o surpriză neplăcută, se sminteste, se amărăste, se nedumereste şi începe să-si pună întrebări. Şi aceasta pentru că uneori îi aude pe păstorii lui vorbind o limbă ortodoxă şi patristică, iar alteori îi vede printre eterodocsi purtându-se fată de ei cu diplomatie. Însă un astfel de compromis pe tărâmul adevărului Bisericii, chiar şi pentru un ideal sfânt, nu va fi plătit, oare, cu un pret foarte scump?

Evolutia panreligioasă a ecumenismului

Criza acută care a apărut foarte devreme în miscarea ecumenică, datorită orientării gresite, a determinat-o să părăsească teologia ca drum ce duce spre unire şi să se întoarcă către înfruntarea problemelor social-politice, iar apoi să facă o deschidere către religiile necrestine. Ecumenistii sustin că toate religiile sunt diferite căi de mântuire, paralele cu Crestinismul şi că Duhul Sfânt lucrează şi în ele. Lozinca lor este principiul Noii Ere: „Crede orice vrei, numai să nu revendici exclusivitatea adevărului şi a căii mântuirii”.

Astfel, miscarea ecumenică organizează întâlniri interreligioase, care nu sunt simple congrese stiintifice, asa cum sustin organizatorii lor, ci întruniri în care se mărturiseste unirea având ca fundament credinta într-un singur Dumnezeu. De aceea în cadrul acestor întruniri se săvârsesc rugăciuni comune la care participă ortodocsi, eterodocsi şi cei de alte religii. Dar Dumnezeul cel în Treime al ortodocsilor, Dumnezeul cel adevărat şi Care singur ni S-a descoperit, nu este Acelasi cu un alt oarecare dumnezeu al etero- docsilor sau al celor de alte religii, adică cu un oarecare dumnezeu închipuit, pe care l-a creat şi îl păstrează nevoia religioasă a omului de după cădere.

Din păcate, la această deschidere panreligioasă participă şi ierarhii ortodocsi ecumenisti, care exprimă puncte de vedere curioase, cum ar fi:

• „Miscarea ecumenică desi este de provenientă crestină, trebuie să devină miscarea tuturor religiilor… Toate religiile slujesc pe Dumnezeu şi pe om. Fiu există decât un Dumnezeu…” *.
  * Ziarul atenian „Presa ortodoxă”, august-septembrie, 1968. – „În esentă, o biserică sau o moschee îl ajută pe om să ajungă la aceeasi măsură duhovnicească „*.
• „Coranul mahomedanilor, vorbeste despre Hristos, despre Maica Domnului, de aceea şi noi trebuie să vorbim despre Mohamed cu îndrăzneală. Să cercetăm istoria şi prinosul mahomedanismului, care propovăduieste un singur Dumnezeu, precum şi viata discipolilor lui, care sunt discipolii unui singur Dumnezeu…” **.
  * Revista „Episkepsis” , nr. 494, p. 23, Geneva, 1993.
  ** Revista Tantainos”, Nr. 1, p. 59, Alexandria, 1991.
• „Romano-catolici şi ortodocsi, protestanti şi evrei, musulmani şi indieni, budisti şi confuciani.. . va trebui să contribuim cu totii împreună la promovarea principiilor spirituale ale ecumenismului, a frătietătii şi a păcii. Iar aceasta se va putea înfăptui numai dacă vom fi uniti în duhul unui singur Dumnezeu”*.
  * Revista „Episkepsis” , Nr. 511, p. 28, Geneva, 1994.

Scopul de bază al întâlnirilor interreligioase este crearea punctelor de legătură între religii, astfel încât să se înlesnească înfruntarea comună a problemelor sociale şi internationale. Acest scop, însă, îl exploatează uneori şi oamenii puternici ai acestei lumi, mobilizând religiile pentru împlinirea intereselor lor josnice. Aceasta s-a putut vedea limpede după 11 septembrie 2001, când au avut loc, „în urma unui ordin”, multimea întâlnirilor interreligioase.

Şi astfel Biserica noastră în loc să fie judecătoarea şi mustrătoarea fărădelegii, se preschimbă în sustinătoarea ei. Este prinsă în capcana perspectivei lumesti a diferitelor religii şi este coborâtă la nivelul unei religii lumesti cu caracter utilitarist. În acelasi timp este nevoită să-si încalce îndatorirea sa misionară, de vreme ce reprezentantii ei oficiali sustin că toate religiile constituie „căi de mântuire plăcute lui Dumnezeu!”*.
* Revista „Episkepsis” , Nr. 523, p. 12, Geneva, 1995.

De altfel unii ortodocsi ecumenisti ajung până acolo încât vorbesc despre pace, dreptate, libertate, dragoste şi despre alte bunuri spirituale cu un limbaj rece, lumesc. Ei trec sub tăcere faptul că acestea sunt roade ale Duhului Sfânt, daruri dumnezeiesti, care se dobândesc prin nevointa duhovnicească „în Hristos Iisus” şi nu prin întâlnirile interreligioase.

Trebuie să se accentueze faptul că Ortodoxia nu este religie, fie ea şi cea mai bună. Ci ea este Biserică: Descoperirea şi arătarea lui Dumnezeu în istorie. Ea are constiinta ecumenicitătii şi a adevărului lui Hristos pe care îl detine, de aceea nu se teme de relatiile ei cu necrestinii.

Cunoaste, însă, limitele acestor legături, asa cum le-a formulat traditia ei patristică şi experienta ei mistică. De pildă. Sfântul Grigorie Palama, desi trăia în vremea cruntei stăpâniri otomane, nu a sovăit, primejduindu- şi chiar şi viata, să spună adevărul înaintea turcilor şi să mustre rătăcirea lor. De altfel, cum înfruntau sfintii mucenici pe închinătorii la idoli şi sfintii noi mucenici pe mahomedani? Nu mărturiseau, oare, adevărul? Am putea să ni-i închipuim rugându-se împreună cu ei? Dar atunci nu am mai fi avut mucenici!

Asadar, Biserica noastră refuză să jertfească pe altarul altor interese unicitatea ei şi să primească lozinca ecumenică care spune că „în toate religiile se adoră acelasi Dumnezeu, dar sub alte nume”. Biserica crede cu tărie că omul se mântuieste prin Hristos, potrivit cu cele spuse de Apostol: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi”*.
* F. Ap. 4, 12.

În cele din urmă, ce este ecumenismul?

După evolutiile succesive ale ecumenismului şi îndepărtarea lui treptată de scopurile initiale, pe bună dreptate credinciosii ortodocsi se întreabă: Nu este, oare, limpede că scopul ecumenismului nu este unirea crestinilor, ci instaurarea unei religii universale, nivelarea tuturor şi preschimbarea Bisericii lui Hristos într-un „club al oamenilor religiosi”, într-o organizatie lumească, asemănătoare Organizatiei natiunilor Unite, fără viată şi fără duh?

Dar cum priveste Ortodoxia noastră ecumenismul?

„Într-adevăr ecumenismul, asa cum se obisnuieste să fie numit, cu sigurantă este erezie, pentru că el neagă principiile de bază ale Credintei Ortodoxe. Un exemplu în acest sens este acceptarea teoriei ramurilor, care sustine că fiecare Biserică detine o parte de adevăr, şi de aceea trebuie să se unească toate şi să pună pe masă aceste părti pentru ca acesta să se poată întregi. Dar noi credem că Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Iar despre aceasta nu mai încape discutie. Asadar, oricine are păreri contrare se poate numi ecumenist şi prin urmare eretic” (Hristodul, arhiepiscopul Atenei, Interviu la Postul de Radio al Bisericii, 25.05.1998).

„Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-crestinii şi pseudo- bisericile Europei Apusene… Tot acest pseudo-crestinism, toate pseudo-bisericile nu sunt altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Dacă de-a lungul istoriei felurite erezii au tăgăduit sau deformat anumite însusiri ale Dumnezeu-Omului şi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene, însă, se depărtează cu totul de El înlocuindu-L cu omul european” (Sfântul Iustin Popovici).

„Ecumenismul nu este erezie sau panerezie, asa cum este numit de obicei, ci este ceva mai rău decât panerezia. Ereziile erau dusmanii văzuti ai Bisericii, şi astfel ea putea să se lupte împotriva lor şi să-i biruiască. Ecumenismul, însă, trece cu vederea dogmele şi diferentele dogmatice ale Bisericilor. El este depăsirea, amnistierea, trecerea cu vederea, ca să nu spunem legalizarea şi îndreptătirea ereziilor. El este un dusman viclean şi tocmai de aici vine primejdia de moarte” (Profesorul Andreas Theodoru).

Împotriviri fată de miscarea ecumenică

Astăzi în lumea ortodoxă se înmultesc tot mai mult reactiile împotriva ecumenismului şi a adeptilor lui. Multe cărti, articole şi critici văd lumina publicitătii. În ele se spune cu durere şi neliniste că, potrivit unui plan bine întocmit, noi ortodocsii ne îndreptăm spre o robie babilonică a ereziei celei cu multe fete şi nume.

Nu putini sunt clericii şi teologii ortodocsi care propun retragerea imediată a Ortodoxiei din miscarea ecumenică şi din congresele ei, deoarece consideră participarea ei la acestea nu numai neroditoare, ci şi foarte păgubitoare.

Unele Biserici au iesit deja din Consiliul Mondial al Bisericilor, în timp ce altele se nelinistesc datorită participării lor. Această neliniste a fost exprimată şi la întâlnirea Panortodoxă de la Tesalonic din 1998, unde, printre altele, s-a constatat că „după un veac întreg de participare ortodoxă la miscarea ecumenică şi o jumătate de veac de prezentă în CMB…, prăpastia dintre ortodocsi şi protestanti se face tot mai mare”.

Participarea poporului credincios la miscarea ecumenică>

Cunoastem bine că criteriul Ortodoxiei rămâne poporul credincios. Nimeni, nici patriarhi, nici sinoade nu-l pot abate de la calea cea dreaptă şi nu-i pot înăbusi glasul constiintei. De aceea „nu trebuie să se tină nici un dialog sau să se ia vreo hotărâre, dacă nu este de acord această constiintă veghetoare a Bisericii (clerici, mireni şi monahi harismatici) ” (Mitropolitul Ierotei al Navpactului) .

Dialogurile ecumeniste sunt sustinute mai ales de cercurile teologiei academice, precum şi de alte organisme bisericesti sau neinstitutionale, care urmăresc anumite interese politice, economice, diplomatice etc. Dar ele nu privesc deloc rezolvarea problemelor bisericesti, ci sunt impuse „din afară” şi „de sus”. Iar faptul acesta dovedeste un fenomen bolnăvicios: autonomia legislatiilor administrative ale Bisericilor Ortodoxe de astăzi. Adică administratia bisericească este despărtită de cugetarea teologică, precum şi de punctele de vedere, nelinistile şi experienta plinătătii bisericesti.

Şi astfel poporul lui Dumnezeu nu participă efectiv, nici nu este informat în mod responsabil şi obiectiv despre aceste dialoguri. De altfel hotărârile dialogurilor ecumeniste nu poartă pecetea sinodicitătii autentice, ci sunt luate de obicei de „profesionisti” ai ecumenismului. Un ierarh ortodox mărturiseste: „Poporul ortodox nu cunoaste nimic despre miscarea ecumenică…, dar poate este spre „binele” ei faptul că plinătatea ortodoxă nu stie ce se petrece la Geneva”*.

* Revista „Biserica”, Nr. 13, p. 500, Atena, 1994

Datoria noastră

Fără îndoială, trăim în perioada unor mari schimbări cosmogonice. Evenimentele, deja trasate, se desfăsoară într-un ritm ametitor. Ecumenismul evoluează în cadrul perspectivei nivelatoare a globalizării, pe care o impun anumite organisme politico-economice puternice. Nimeni nu mai poate crede astăzi că ecumenismul poate oferi o solutie concretă pentru unitatea crestinilor.

Noi, însă, crestinii ortodocsi nu trebuie să rămânem nepăsători. Dacă într-adevăr respectăm viata semenilor nostri, dacă ne doare pentru lumea apuseană chinuită de impasurile traditiilor ei religioase, dar şi pentru lumea orientală prinsă în capcanele înselăciunilor diavolesti, atunci avem datoria să rămânem alipiti de Sfânta noastră Biserică. Să tinem nealterată Credinta pe care ne-au predat-o Sfintii Părinti, trăind-o în toată curătia prin nevointa noastră zilnică pentru sfintirea şi îndumnezeirea noastră. Credinta dreaptă şi viaţa trăită cu acrivie ne vor face vrednici de a mărturisi Ortodoxia, dar – de ce nu? – şi de mucenicie, dacă vremurile o vor cere…

Stăruinta în Ortodoxie, adică în modul autentic de viaţă, şi stăruinţa în adevărul care slobozeşte şi mântuieşte, nu este egoism, fanatism sau dispreţ faţă de altă credintă. Ci aceasta exprimă dimensiunea universală, dragostea şi filantropia Bisericii Ortodoxe. De asemenea ea constituie şi ultima posibilitate pe care o oferă pentru o schimbare duhovnicească radicală a Occidentului, dar şi pentru o slobozire a Orientului din robia mincinosilor dumnezei.