de Arhim. Gavriil Stoica – Sfânta Mănăstire Zamfira

Sf. Spovedanie, numită şi Sf. Mărturisire sau Pocainţa, e una din cele 7 Sf. Taine ale Bisericii Domnului Hristos, importantă pentru mântuire ca şi Sf. Botez. Sf. Botez spală şi iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale făcute de la naştere şi până la Botez; iar Taina Mărturisirii dezleagă şi iartă toate păcatele făcute de la Botez şi de la ultima spovedanie, până în clipa mărturisirii. De aceea Sf. Spovedanie se mai numeşte şi „al doilea botez“, după rânduiala tainelor creştineşti (vezi Molitfelnicul).

Sfânta Taină a Pocăinţei este întemeiată de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, când, arătându-Se ucenicilor şi suflând asupra lor, le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 21-23). Iar altădată a zis tot celor 12: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri“ (Matei 18, 18).

Puterea iertarii păcatelor o are numai Atotputernicul Dumnezeu; dar cum Dumnezeu-Omul Iisus Hristos (Care a iertat păcatele multor căiti, cât a fost pe pământ), la 40 de zile după Învierea Sa, urma să Se înalţe cu trupul îndumnezeit la ceruri, a investit cu această dumnezeiască putere pe sfinţii Săi ucenici şi apostoli, şi prin ei, peste veacuri, pe arhierei şi preoţi, care au primit harul transmis prin succesiune, prin punerea mâinilor, de la Sf. Apostoli. De la caderea din har prin păcatul strămoşesc a protopărinţilor noştri, fiind noi înclinaţi spre rău şi ispitiţi de cel viclean, ca să nu ne lase orfani de prezenţa şi harurile Sale, înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul le-a încredintat Sf. Apostoli şi urmaşilor acestora cheile Împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega şi puterea sfinţitoare de a preface din pâine şi vin, la Jertfa Sf. Liturghii, în Sfânt Trupul şi Sângele Domnului Iisus, cu care împărtăşindu-ne cu vrednicie, să-L avem mereu cu noi şi în noi.

Faptul că, prin Taina Pocăinţei, Dumnezeu ne-a rezervat posibilitatea îndreptării şi iertării păcatelor şi rătăcirilor noastre este o sublimă dovadă a marii iubiri a lui Dumnezeu pentru noi, căci „inima înfrântă şi smerită nu o va urgisi“ şi „nu vrea moartea păcatosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“.

Spovedania, ca şi postul, a fost necesară de la începutul neamului omenesc, din rai. Dupa ce, mâncând din pomul oprit, Adam şi Eva s-au ruşinat, s-au acoperit cu frunze şi s-au ascuns printre pomii raiului, la glasul lui Dumnezeu („Adame, unde eşti?“), Adam a răspuns: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns“. Şi i-a zis Dumnezeu: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?“. Dumnezeu a vrut să-l ajute prin întrebari (ca şi duhovnicul pe credincios, la spovedanie), să se spovedească şi să se căiască, dar ei, aruncând vina unul pe altul şi grăind cu vicleşug, au fost mai degrabă şi mai aspru pedepsiţi, dar oarecum şi mângâiaţi prin nădejdea profeţiei că Eva va zdrobi capul şarpelui…

Să nu creadă cineva că, pentru a se pocăi, trebuie să treacă la secta pocăiţilor. Doamne fereşte! Aceia nu sunt pocăiţi, ci rătăciţi. Sf. Taină a Pocăinţei o are numai Biserica, prin urmaşii Apostolilor, care sunt arhiereii şi preoţii. În Taina Pocăinţei nu preotul iartă prin puterea sa păcatele penitentului, ci harul lui Dumnezeu, prin mijlocirea preotului, el fiind numai un administrator al acestui har; căci doar este auzit zicând: „… iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale“. „Al preotului este numai a deschide gura, iar restul harul le lucrează“, zice Sf. Ioan Gură de Aur. În greacă, pocăinţa se cheamă metanoia, iar pe româneşte cuvântul acesta înseamnă „prefacere“, „schimbare“, „înnoire“. Acest lucru îl aşteaptă bunul Dumnezeu de la noi când ne mărturisim / pocăim.

Ca să primim cu adevărat iertarea păcatelor, marturisirea sau spovedania trebuie făcută astfel:

  1. Să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite de la ultima spovedanie şi să nu se ascundă nimic din cele făptuite, nici să fie spuse cu jumătăţi de măsură, cu ezitare, ci complet, pe şleau.
  2. Spovedania să fie sinceră şi făcută de bunăvoie, să o simţi ca pe o necesitate, ca pe o foame a sufletului tău.
  3. Spovedania trebuie să fie secretă, facută în taină, adică individuală, iar nu colectivă.
  4. Spovedania trebuie făcută cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, adică să ne căim, să ne pară rău pentru păcatele săvârşite şi să dorim sincer a nu le mai face. Simpla marturisire superficială sau înşirare a păcatelor, fără pocăinţă adevărată şi fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul: „De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13, 5).Idealul este ca, de nu se va putea îndrepta total dintr-o dată, cel puţin să se vadă sincera bună-intenţie, adică de la o mărturisire până la cealaltă creştinul să se ostenească a-şi îndrepta cât mai mult posibil viaţa, desăvârşindu-se în virtute; căci, atenţie: fără îndreptare, nu este iertare. Acum, dacă mărturisirea a întrunit aceste condiţii, urmează punctul culminant:
  5. Când preotul duhovnic, cu epitrahirul şi mâinile pe capul penitentului, rosteşte formula dezlegării păcatelor; cel mai fericit moment, de uşurare şi bucurie sufletească. Apoi duhovnicul, de la caz la caz, uneori dă şi un canon de făcut, care poate să se refere, de exemplu, la rugăciuni mai multe cu stăruinţă şi evlavie, citiri de cărţi sfinte, metanii, zile de post cu ajunare, fapte de milostenie etc., cel mai aspru canon fiind oprirea pentru un anumit timp de la Sf. Împărtăşanie; de obicei, până ce creştinul se îndreapta, până ce duhovnicul constata că s-a vindecat rana păcatului; iar pentru anumite păcate grele – strigătoare la cer – ca avorturile, canonul (ispăşirea) dureaza mai mulţi ani. Epitimiile (adica certarea sau canonul) nu sunt un scop în sine, nu urmăresc pedepsirea păcătosului, ci ispăşirea păcatelor şi îndreptarea acestuia; ele sunt ajutoare, exerciţii de întărire în virtute şi de îndepărtare de la păcat. Ruşinea n-are ce căuta în momentul spovedaniei; că zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Diavolul are, între altele, şi vicleşugul acesta, că ia omului ruşinea când vrea să săvârşească păcatul şi i-o aduce înapoi când vrea să-l spovedească“, ca să-l ţină tot în stăpânirea lui.

Despre spovedanie s-ar putea adăuga încă multă învăţătură, care nu poate fi însă cuprinsă într-un singur articol. Doar atât vreau să mai amintesc: dacă oamenii şi-ar da seama de valoarea Sf. Spovedanii şi ar practica-o din convingere şi cu deplină credinţă, n-ar mai ajunge atâţia în spitalele de psihiatrie, sau chiar la disperare şi sinucidere. Ar fi mai multă pace şi linişte în suflete, în familii, între oameni şi în toată lumea.