de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul

Pe prispa casei stă la soare
Batrâna cu nepotul ei,
Privind duios acum în zare,
Cum zboară cârd de funigei.

Pe spatele încovoiate
Cad perii albi de sub tulpan
şi singura ei mângâiere
E nepoţelul cel orfan.

Fiind acuma sărbatoare,
Batrâna pe nepot l-a pus
Ca sa citească dintr-o carte
Cu «Patimile lui Iisus».

Dar numai cât începe rostul
şi dânsa prinde iar a plânge,
Incât în pieptul lui cel fraged
Prunceasca inimă se frânge!

– „Ce ai, mămucă, totdeauna,
De plângi aşa de dureros,
Când pomenesc de Sfânta Cruce
şi «Visul Maicii lui Hristos»?”

Cu vocea ei nespus de dulce,
şi înecată în suspin,
Rosteşte către el, privindu-l
Ca niciodată mai blajin:

– „Când spui de Maica Preacurata
şi Domnul cum a patimit,
Atuncea mă gândesc la moarte,
Că iată, am îmbătrânit!

Şi inima în piept se frânge,
Aminte aducându-mi iar,
Că pe Maxim din bătălie
L-aştept, săraca, în zadar!”

– „Mămucă, cine este dânsul,
Că mult îl plângi când şezi la tors,
O fi închis şi el de «oameni»
Sau pentru ce nu s-a întors?”

– „O, puiule, ai duhul fraged,
Nu poţi acuma încăpea
Durerea de la casa noastră;
Aş vrea să nu mai ştii de ea!”

– „De ce ascunzi (mă rog) de mine
şi plângi mereu aşa cu dor?
Acuma cine vrei sa vie?
Pe mine doar mă ai fecior!”

– „O, nu! feciorul meu e altul,
Tu eşti «copilul nimănui»!
De tatăl tău nu ştiu acuma,
Iar maica ta, săraca, nu-i!

Maxim, când a plecat de-acasă,
Mai mult ca toate m-a rugat –
Sa fiu ca mamă şi părinte
Pentru micuţul lui băiat!

Mereu aştept cu nerăbdare
Să vină dânsul din «răzbel»
şi văd că «demobilizaţii»
Nu spun nimica despre el.

Mă uit în zare totdeauna
şi uneori eu stau la drum,
Având aşa închipuirea
Că poate vine el acum.

Aud că el a fost în luptă
Cu ungurii peste Carpaţi
şi mulţi din regiment cu dânsul
Au fost prizonieri luaţi.

De asta încă trag nadejde,
Că poate să-l mai văd venind,
Dar anii trec şi bucuria
Mereu se-arată zăbovind!

Şi nu mi-ar fi aşa de jale
Când te-aş vedea mai mărişor;
Dar iată, eşti abia de-o şchioapă
şi eu ca mâine poate mor!

Ca mine nimeni n-are milă
Să-ţi poarte grijă, fiul meu,
Decât doar singur Milostivul
şi înduratul Dumnezeu!

La El să-ţi pui toată nădejdea,
Pe El să-L rogi mereu fierbinte,
Că El fiinţelor sărmane
Le este «Maică şi Părinte»!

Când maică-ta era în viaţă,
Am pus atunci făgaduinţă,
Să merg la Sfânta Mânăstire,
Grijindu-ma de pocăinţă.

Dar părăsindu-te părinţii
A fost nevoie să te cresc,
şi n-am avut, săraca, parte
De cinul cel călugăresc!

De-ar face Dumnezeu prin tine
Plinirea sfântului meu dor!
Să am şi eu o mângâiere
Că te-am păzit ca un odor!”

Stergându-se la ochi bătrâna,
Sărută pe nepot cu drag,
Iar el citeşte mai departe
Al «Patimilor» Sfânt şirag!