preluat de pe site-ul ortodox Razboi Întru Cuvânt

– 51 de ani de la plecarea la cer a unuia dintre cei mai mari sfinţi români ai închisorilor comuniste, de la care am avea enorm de învăţat, dacă am dori să-l cinstim sincer şi ne-ideologic, căutând a-l urma în Duh şi-n Adevăr –

„Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă. Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos” (pr. Gh. Calciu).

Sfinţi contemporani: Constantin Oprişan, martir al închisorilor comuniste

Vă prezentăm un extras dintr-un lung interviu cu părintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc în 6 Noiembrie 1996 în California :Partea I

„Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele şaisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la îchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituală a început. În Jilava ei au construit o celulă specială în formă semicilindrică. Era ca un cilindru tăiat în două. Eram sub pământ; Jilava este construită sub pământ. Deasupra celulei erau şapte metri de pământ. Nu poţi vedea Jilava – intreaga închisoare este sub pământ. În acest cilindru ei au construit patru celule, fără ferestre, numai o uşă. Ardea un bec electric ziua şi noaptea. Ne-au pus câte patru în fiecare celulă. În fiecare celulă era sau un om foarte bolnav sau un om înnebunit.

În celula mea, se afla Constantin Oprişan – ai cărui plămâni erau complet vlăguiţi de tuberculoză. De două ori pe zi expectora lichid din plămâni. Noi trebuia să-l ajutăm dându-i o pălărie sau ceva şi el putea să dea afară tot ce se desprinsese din plămâni – sânge şi tot restul. Era îngrozitor să-l vezi. În prima zi în care am intrat în celulă, erau cu mine Constantin Oprişan, prietenul care mă salvase de la sinucidere şi un alt student mai tânăr ca noi.

Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşă – surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară, şi stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprişan observând asta, mi-a zis: „Iartă-mă!” Mi-a fost atât de ruşine! Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el.

Aşa am hotărât să am grijă de el şi am spus celorlalţi că eu voi avea grijă de Constantin Oprişan. El nu se putea deplasa şi am făcut tot ce era nevoie pentru el. Îl puneam pe găleată să urineze. Îi spălam corpul. Îl hrăneam. Noi aveam un castron pentru mâncare. Luam acest castron şi i-l puneam în dreptul gurii.

El era ca un sfânt. Era pentru prima dată când eram în contact cu un astfel de om.

– Ne puteţi spune mai multe despre el? Cum vă învăţa şi vă întărea?

– El nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi în jur de una-două ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvant sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze – să nu expectoreze prea mult ca să nu împrăştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi în timpul ultimelor sale zile când nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi în ochii săi lumină spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.

– V-a povestit despre momentul în care a fost şeful „Fraţiilor de Cruce”?

– Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur că iubea foarte mult tinerii şi că şi el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent – uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el însuşi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Stiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă.

Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprişan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. În timpul acestui prim an, el a devenit din ce în ce mai slab. Simţeam cum se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti şi că va muri.

Odată pe săptămână eram obligaţi să ne radem. Eu îl vegheam pe Constantin Oprişan şi prietenii mei se bărbiereau. Pe urmă eu mă bărbieream şi unul dintre ceilalţi îl veghea, deoarece îl vegheam zi şi noapte. Când ceva se întâmpla, ei îmi spuneau să merg la Constantin Oprişan, deoarece le spusesem că eu voi fi singurul care voi avea grijă de el, fiindcă l-am rănit în prima zi. Sunt sigur că l-am rănit şi de aceea mă simţeam foarte, foarte vinovat. În timp ce ma bărbieream, Marcel [Petrişor, n.n.], studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut cum Constantin Oprişan era gata să moară. A spus, „Mergi şi vezi de Constantin Oprişan; moare”. M-am uitat la el. Faţa sa era complet vlăguită. Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă. Am simţit că va muri şi că voi fi singur în celulă. Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!” Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă. Ochii săi erau plini de groază şi a început să plangă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Faţa sa devenise faţa unui copil, un copil nou născut. El plângea ca şi un copil ce se născuse, tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Constantin Oprişan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit.

– Cat aţi stat cu el în acea celulă?

– Un an. După ce a murit, fiecare a simţit cum ceva din el a murit. Am înteles că, bonav cum era şi în grija noastră ca un copil, el a fost stâlpul nostru de susţinere în celulă. Atunci am devenit singuri, fară Constantin Oprişan.

Am luat un prosop şi am spălat corpul său pentru a-l pregăti să fie îngropat în pământ. Apoi am ciocănit la uşă şi am spus gardienilor că a murit Constantin Oprişan. Au venit după trei ore. Noi niciodată nu am părăsit acea celulă mai-nainte. Acea celulă care nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereţi; salteaua de paie era putredă sub corpurile noastre. Astfel, după încă două ore, pentru prima dată, gardianul mi-a comandat mie şi prietenilor mei să iau corpul lui Constantin Oprişan şi să merg afară.

Afară era atât de frumos. Flori şi copaci şi cerul albastru. Atâta timp cât am stat în celulă am uitat despre frumuseţea lumii. Când am ieşit am văzut ca lumea nu s-a schimbat. Această vegetaţie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insultă pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi! Soarele apunea şi era o lumină aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprişan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dam hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era complet slăbit, numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept – o floare albastra. Gardianul a început să tipe la noi şi să ne forţeze să ne întoarcem în celulă. Înainte de a intra în celulă ne-am întors şi am mai privit odată la Constantin Oprişan – trupul său galben şi floarea albastră pe piept. Aceasta e imaginea pe care o păstrez în memorie – corpul lui Constantin Oprişan complet vlăguit şi floarea albastră pe pieptul său. El nu era decât piele şi os – făra muşchi. Nimic altceva … corpul său zăcând pe pământ cu o floare albastră.

După aceea a fost foarte dificil. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprişan, înainte de a muri, a spus „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă„. Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud. Sunt sigur că Constantin Oprişan s-a rugat pentru noi. Păcatul pe care l-am comis a fost că tot timpul m-am gândit şi am chemat sufletul lui Constantin Oprişan să vină şi să ne dăruiască lumină. Mă gândesc că am comis un păcat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur că a fost foarte binevoitor cu mine pentru că am avut grijă de el. Sunt sigur că m-a iubit foarte mult. El îi iubea pe toţi. Dar cred că pentru mine a avut o dragoste specială, deoarece eu am avut o dragoste specială pentru el.

– Era mai în vârstă ca dumneavoastră?

– Da, era mai în vârstă cu aproape şase sau şapte ani. Şi nu am mai avut nici o repulsie faţă de el după acel prim moment. Am avut grijă de el cu dragoste şi respect. Era ca un copil în mâinile mele. Îl puneam pe closet, îl spălam – făceam totul pentru el. Mă gândeam că pentru această dragoste prin care eram legaţi, trebuia să vină la noi şi să ne dea lumina lui Dumnezeu.

– Sunt sigur că se roagă pentru dumneavoastră. Dumneavoastră probabil că vă rugaţi pentru el tot timpul.

– Da, tot timpul. La fiecare Sfântă Liturghie, îmi amintesc de el şi de toate persoanele care au murit în închisoare. Dar pentru el am o rugăciune specială…

Nu există bariere pentru rugăciune. În celula mea – în timpul celei de a doua detenţii – din când în când alţi deţinuti treceau pe sub fereastra mea şi ţipau: „Oamenii vă ştiu; oamenii se roagă pentru dumneavoastră”. Câteodată aveam momente de o deosebită bucurie spirituală în închisoare. Ştiţi, nu există explicaţie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legătură cu lumea. Mă simţeam câteodată complet pierdut în închisoare. Nu aveam nici o perspectivă a eliberării. Singura perspectivă era să mor în închisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituală. Nu râdeam – era ceva în interiorul meu – o bucurie în mine. Nu tot timpul, dar din când în când. Apoi am auzit că sunt grupuri de oameni care se roagă pentru mine în toată lumea, şi sunt sigur că această fericire erau momente de comuniune în rugăciune cu aceşti oameni, pentru că nu există bariere, nu există gardieni care să oprească rugăciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituală.

– Toţi care au vorbit cu persoane care au fost în închisoare spun acelasi lucru.

– Este imposibil pentru cineva din afara închisorii să înţeleagă. Suntem liberi şi suntem foarte fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru închisoare. Şi nu o putem explica altora. Ei spun că suntem nebuni. Cum îţi poate lipsi închisoarea? Deoarece în închisoare am avut cea mai spirituală viaţă. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în lumea aceasta. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am avut bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte să exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienţa noastră spirituală nu pot înţelege că am putut fi fericiţi în închisoare. Când aveam grijă de Constantin Oprişan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simţeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învăţat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăţie. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi – şi dragostea sa. Vă puteţi imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară – dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta”.*

„Acest text a apărut în „Cuvântul ortodox” („The Orthodox Word”), publicaţie bilunară editată prin grija călugărilor de la Mănăstirea Ortodoxă din Platina situată în California, foarte aproape de San Francisco.

În urma acestui interviu şi a altor discuţii despre Constantin Oprişan, el este considerat de aceşti călugări americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusă alături de icoanele sfinţilor şi venerată cu cinste. Ca în timpurile primare, martirii sunt veneraţi simplu, viaţa lor şi suferinţa pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiţi cum se cuvine. Este cutremurător cum, deşi în ţară încă anumite nume sunt tăvălite în noroi de cei care nu ne iubesc neamul şi credinţa, aici în America sufletul sincer proaspăt convertit al celor de la mănăstire îi cinstesc pe martiri după jertfa lor pentru Hristos. Fie ca rugăciunile lor să ne îndrepte pe căile credinţei pentru a duce mai departe lupta începută cu dragoste de Hristos şi neam”.Partea a II-a

Cuvioasa Maria Egipteanca, 1 aprilie 1998 Biserica „Sfânta Cruce” – Alexandria, SUA

„– În recenta vizita la Mănăstirile de pe Coasta de Vest aţi avut bucuria să vedeţi cum Constantin Oprişan este cinstit la aceste mănăstiri ca şi martirii vechi ortodocşi. Cum vedeţi această canonizare locală a lui Constantin Oprişan?

– Sigur că nu a fost de fapt canonizat, ci mănăstirea l-a acceptat pe el ca un martir, ceea ce şi este de fapt. O canonizare se face prin autoritatea Bisericească. Am văzut că ruşii au canonizat mii de foşti deţinuţi politici, oameni care au murit în închisori, familia ţarului toată a fost canonizată, pe când în Romania nu s-a făcut nici o canonizare, dimpotrivă am auzit că Preasfinţitul Daniel al Moldovei nu permite ca să fie pomeniţi, fără nume, cei care au murit în închisori, ci numai cei care au luptat şi au murit în revoluţie, ceea ce îmi denotă mie o opoziţie totală faţă de oamenii care au murit în închisori. Pentru că ei se tem de fapt de aspectul politic. Pentru oamenii aceştia, care au murit în închisori, nu a contat aspectul politic; ei au murit pentru credinţă şi pentru neam, nu pentru o idee politică.(…)

– Şi cum vedeţi un început pentru canonizarea lui? Din câte ştiu eu, în primele secole, când un martir se jertfea pentru Biserică, mai întâi era cinstit local. Cei din preajmă scriau un martilorogiu şi începeau cinstirea lui, urmând ca apoi întreaga Biserică să-l accepte şi să-l cinstească. Cum credeţi că s-ar putea începe acuma şi urni din loc această canonizare a martirilor noştri din ultimii 60 de ani?

– Ştiu că s-au făcut nişte intervenţii pe lângă Sfântul Sinod, pentru canonizarea lui Gafencu şi a lui Constantin Oprişan, probabil şi alţii. Sinodul nu a dat încă nici un răspuns. Nici da, nici ba. Dar în general aşa este: întâi şi întâi pietatea populară consacră un martir, un sfânt. Pentru că Biserica fiind aşa cum s-a spus sub persecuţie nu putea să se întrunească sau să ia anumite măsuri. Şi mai târziu, când Biserica a fost repusă în drepturile ei, ceea ce pietatea populară consacrase ca martir pentru Biserică a fost acceptat de Biserică. Aşa ar trebui să se facă şi acum. Pietatea populară, cei care au suferit în închisori şi toţi ceilalţi trebuie să-i cinstească şi atunci Biserica va trebui să ia în considerare aceste lucruri.

– Ce ne puteţi spune despre viaţa până în închisoare a lui Constantin Oprişan? – Ştiu foarte puţine lucruri despre Costache Oprişan, decât din ceea ce mi-a povestit el. Ştiu că după 1941 a plecat în Germania, a fost în lagăr o vreme, era foarte tânăr, a ieşit din lagăr şi a studiat filozofia. Într-adevăr el era cel mai bun cunoscător din România, chiar mai bun decât profesorii, a filozofiei moderne, adică a existenţialiştilor şi ceilalţi. Şi din cauza asta când s-a întors pe urmă în ţară, în 1946-1947 şi a început filozofia la Cluj, când a fost vorba de existenţialişti, D. D. Roşca l-a pus pe el să ţină cursul în faţa studenţilor. Era extraordinar. Era de o inteligenţă nemaipomenită. După ce a venit din Germania a fost şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Eu nu l-am cunoscut înainte, însă toţi acei care l-au cunoscut şi pe care i-am întâlnit în închisoare aveau un adevărat cult pentru el. Era o personalitate deosebită. Era o personalitate care nu s-a format numai în închisoare ci era format din afară. Era un fel de …, nu exagerez când spun că era un tip cu geniu în el, o scânteie de geniu. Şi cu o viaţă morală, şi cu o viaţă religioasă, şi cu o viaţă dedicată Frăţiilor de Cruce încât şi în închisoare a rămas pe linia lui, numai că s-a adâncit, bineînţeles, în timpul acesta din închisoare.

– Unii vorbesc că ar fi cedat la închisoare la un moment dat. Dumneavoastră ce părere aveţi despre astfel de opinii?

– Costache Oprişan a fost unul dintre cei mai chinuiţi în închisoare. Pentru că el avea funcţie şi toată demascarea încerca să-l facă pe Costache Oprişan să cedeze sau să-l desfiinţeze pentru ca toţi tinerii care priveau spre el să-şi piardă orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu ştiu dacă a cedat sau dacă nu a cedat, ştiu că a fost aşa de torturat încât, când am stat eu cu el în celulă avea plămânii complet distruşi. Dacă a cedat sau dacă nu a cedat?… Acolo nimeni nu a rămas întreg. Decât cei care au murit. Aşa că nu putem face o judecată de felul acesta. Au fost condiţii supra-umane”.Şi cad, plângându-mi vina, pe braţele luminii.
Ci poartă-ţi suferinţa, prin ea te-ai mântuit.
Obrazul I se pleacă şi simt pe faţă spinii,
Şi plouă harul păcii pe sufletu-mi smerit.
…
De sus, privind mocirla prin care ai trecut
Ca de un vis de groază, te-o trece un fior,
Îţi vei desprinde ochii şi gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo, simţindu-te uşor.

Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tău purtat,
Lăsând în urmă aştrii, cenuşe tot mai fină,
Foşnirea lor s-o stinge în sufletu-mpăcat,
Şi vei intra, scânteie, în marea de lumină.
…
„Întâlnirea cu Iisus” şi „Întoarcere” C. Oprişan***

Hotnews: Sfinţii închisorilor – Costache Oprişan sau pledoaria filozofului pentru dragoste:

„Constantin (Costache) Oprişan s-a născut în 1921 în comuna Onceşti, judeţul Bacău. Geografia copilăriei brazdată de coastele şi văile Podişului Moldovei avea să-şi lărgească orizontul până la zenitul devenirii sale.

Termină cursurile liceale la Bacău, intrând în viaţă pe porţile tinereţii într-o vreme de mari tulburări pentru ţară, în anul 1940, când se încadrează în Frăţiile de Cruce.

Îl audiază pe Martin Heidegger

Dezlănţuindu-se prigoana generalului Antonescu împotiva tineretului legionar (când justiţia avea să dea condamnări mai mari decât vârsta celor condamnaţi), Constantin Oprişan alege calea exilului şi după ianuarie 1941 se refugiază în Germania. Acolo are şansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

Băgat în lagăr de nazişti

În urma unui plan pregătit mai dinainte de nazişti, de a-i interna în lagăre pe legionarii aflaţi în Germania, la începutul lunii februarie 1943 este adus în lagarul de la Buchenwald şi Constantin Oprişan, într-un transport de 9 tineri.

Acolo avea să fie deţinut până la 24 august 1944, împreună cu alte sute de legionari, când scapă cu viaţă în urma unui bombardament aliat asupra lagărului (care avea să facă mii de victime, între care Principesa Mafalda).

Se antrenează pentru paraşutarea în ţară

Se eliberează şi, după ce se instruieşte în şcolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau paraşutate în România invadată de bolşevici. Dar pentru că frontul avansează foarte rapid (urmare şi a prăbuşirii frontului românesc), în primavara lui 1945 se sistează programul paraşutărilor şi grupul este abandonat.

Şefii grupului, Nicu Marinescu, Oprişan şi Creţu, iau hotărârea să plece spre ţară, străbătând Ungaria în marş, strecurându-se clandestin peste frontiere, pentru a înfrunta duşmanul bolşevic.

Studentul preferat al lui D.D. Rosca

După ce a venit din Germania, Costache Oprişan preia şefia Frăţiilor de Cruce pe ţară. Totodată, în 1946 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, D.D. Roşca. Acesta din urmă, dându-şi seama că nu are în faţă un student ordinar, când a fost vorba de existenţialişti, l-a pus pe Oprişan să ţină cursul în faţa studenţilor.

A fost ceva extraordinar, tânărul student probându-şi inteligenţa nemaipomenită şi capacitarea rar întâlnită la tinerii de vârsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani de muncă silnică

Se căsătoreşte în 1947 (cu Constanţa). Continuă reorganizarea Mişcării Legionare – cu toate că ruşii invadaseră ţara.

Ernest Maftei, şi el legionar încadrat, povesteşte:

„Eram în Bucureşti la Teatrul Poporului. Şi m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminică în altă Biserică. «Ci – îmi zice el – io să iau Moldova»; în ‘47, bre! «Să organizez io legionarii pe Moldova, şi el Ardealu’». Şi l-am lămurit că ne prinde… Da’, ar fi crezut Costică Oprişan, domnule?! L-au prins, a murit în chinuri…”

Nu a fost tânăr mai schingiuit ca el la Piteşti

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava (închisoarea de tranzit) şi apoi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Avea să fie repartizat la închisoarea destinata stundenţimii, Piteşti, unde va sta închis din 1949. Conducerea Penitenciarului îl bănuia pe Costache Oprişan a fi comandantul legionar al închisorii, de aceea va fi torturat „pe măsură”.

După mărturia lui Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică şi artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”.

Imediat ce este introdus în camerele sortite reeducării, Oprişan îşi va da seama de gravitatea şi grozăvia celor ce se întamplau. Supus şi mai înainte unor crunte bătăi, Costache Oprişan avea să sufere un adevărat martiriu.

Dumitru Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării, ed. Scara, Bucureşti, 2001):

La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie… I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan.

După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi… Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini …l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”… Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona…

Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte… I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră… Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele.

Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris – Alba-Iulia, 1994):

Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de «reeducare».

Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul, obligandu-i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!

Neculai Popa (Coborârea în iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):

„Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Piteşti„.

Reeducarea continua şi la Gherla (unde este dus în toamna anului 1951), în temuta cameră 99. În urma torturilor şi chinurilor suferite s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi va fi internat în spitalul penitenciar de la Văcăreşti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul absurd înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legătură cu reeducările.

Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat în celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrişor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morţii avea să urce sufletul său – curăţat prin pătimire de orice patimă – la cer.

Marcel Petrişor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991):

Din ţeasta lui Oprişan, ochii sfredelitori sticleau ca doi cărbuni aprinşi. Muşchii nu-i mai rămăseseră decât la fălci, ca să vorbească, la mâini, ca să-şi poată duce sticla cu spută la gură, şi la picioare, ca să păşească până la tineta de murdărie. Încolo, pielea-i învelea oasele ca o traistă sculele de dulgher. […]

Se ridicase chiar pe şezut în pat, făcând un efort imens să vorbească. Îl îneca o tuse interioară, vorbele-i şuierau. Mâinile-i erau ca nişte vreascuri, iar ochii străluceau mutându-şi privirea când pe unul, când pe celălalt. (…)

Moartea lui Oprişan

„Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă… Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!” Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă… Constantin Oprişan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”. (…)

Consistenţa formaţiei sale filosofice e relevată de poemele compuse în perioada detenţiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion:

„Când am luat cunoştiinţă de acest poem atât de profund şi atât de bine şlefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura românescă prin moartea acestui martir al tineretului creştin din România, ce flacără s-a stins în adâncul catacombei de la Jilava!” (Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, ed. Scara, Bucureşti, 2001).

„Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române, ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995).

Mă-ntorc în Ontonoos şi tot din el cobor
Purtând pe căi eternul, sub trecător veşmânt.
Şi-n urma lui ecoul, pierzându-se în zbor,
Mai flutură mirajul abstractului cuvânt.

(Poem ontologic)

Nu Te-am cântat, o, Doamne, nu Ţi-am pătruns nici taina.
Ţi-am plâns numai pe urme, urcând pe Golgota!
Dar sufletu-mi mi-e negru ca să-Ţi sărute haina
Si plânsul meu e rece lângă iubirea Ta.

(Elegia orgoliului) (…)

Să nu te-ntorci din cale cînd Duhul Rău te minte,Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri