de Radu Gyr

Lacătul a gemut în fiinţa-mi întreagă.
Paznicul zăvoarele a tras
Şi în celulă am rămas
Eu şi Foamea slăbănoagă.
O văd ca prin vis, ca prin ceaţă,
cum se despoaie fără ruşine
Şi ţopăie cu buricul la mine
Şi singuri stăm faţă în faţă.
Aş strivi-o cu pumnul ca pe o târfă
nălucă de oase şi piele
dar degetele nu-s ale mele
Şi braţul mi-i moale de cârpă.
Muceda terci-mămăligă,
vedenie-n vis a fost parcă,
în blid şi în lingura bearcă
vor dinţii din nou să se-nfigă.
I-aş linge peretului galbenul lapte
cu aspra mea limbă de mâţă . . .
Pernele astea de urdă m-aţâţă
Şi stelele-afară sunt ca perele coapte! . . .
Aş ronţăi moloz în unghere,
aş suge un colţ de saltea . . .
Deschide-te sobă, ca o cişmea
gâlgâitoare de miere.
De ce nu se face aşa, o lumină
să văd că-n uşa celulei răsare
Maica Domnului c-o strachină mare
cu lapte şi azimă plină . . .
Doamne, cum s-or ospăta alţii,
morman de oase şi pâine.
Ah! Zodia mea de fiară, de câine,
cum mi-au dospit-o sfinţii, înalţii!