Venind dinspre Ostrov, însoţit prin încremenirea fierbinte a locului doar de curgerea senină a Dunării, călătorul zăreşte la un moment dat un deal ce se termină aproape de soare cu turlele strălucitoare ale unei biserici. Apropiindu-se de acest loc, care sfidează cu măreţie pustietatea din jur, călătorul va fi plăcut surprins să observe un complex monahal care uneşte într-o armonioasă împletire trecutul şi prezentul, istoria şi spiritualitatea, tradiţia şi contemporaneitatea.

Oprindu-se în faţa intrării va admira desigur turnul-clopotniţă, o adevărată bijuterie a arhitecturii tradiţionale. În partea superioară este prevăzut cu un balcon dobrogean, având parapeţi şi stâlpi sculptaţi, iar la parter se află un spaţiu deschis care asigură accesul în incinta mănăstirii. Poarta de intrare, din lemn masiv, este constituită din patru compartimente sculptate, terminate în arc de cerc la partea superioară, iar pe contur prezintă o decoraţie din cărămizi. La etaj este deschisă o expoziţie permanentă a domnului arhitect Dan Corneliu, cu tema “Mănăstiri din Muntele Athos”.

În continuarea clopotniţei se află o mică clădire circulară amenajată ca lumânărar, având pictată într-o parte icoana Maicii Domnului, iar în cealaltă doi sfinţi din Dobrogea: Ioan Casian şi Gherman. Alături se află o clădire cu etaj destinată cazării pelerinilor, prevăzută la parter cu un spaţiu deschis, decorat cu stâlpi şi arcade sculptate, iar în partea superioară cu un balcon care reia elementele decorative dobrogene, oferind în acelaşi timp o frumoasă privelişte spre lacul Bugeac, care în asfinţitul soarelui primeşte străluciri şi culori feerice.

În partea de răsărit, clopotniţa se continuă cu o clădire care adăposteşte magazinul de obiecte bisericeşti. Faţada de nord a acestuia are ca element decorativ o scară deschisă care asigură accesul la primul nivel al turnului-clopotniţă, iar faţada de sud este prevăzută cu o nişă în care se va realiza un mozaic reprezentând icoana hramului mănăstirii – Izvorul Tămăduirii şi, de asemenea, se va amenaja o fântâniţă.

În continuarea magazinului se află o clădire cu etaj care adăposteşte complexul muzeistic al mănăstirii: la parter este amenajat un muzeu de istorie, în care sunt expuse obiecte descoperite la cetatea Păcuiul lui Soare şi la Dervent, iar la etaj un muzeu bisericesc prezentând obiecte vechi de cult. Urmează apoi trei încăperi care se vor folosi ca locuri de spovedire a credincioşilor, iar deasupra acestora se va amenaja biblioteca, ce va stoca fondul de carte veche şi nouă al mănăstirii. Unitatea arhitecturală a acestor clădiri este foarte bine conturată de acoperişul din olane şi de elementele decorative în stil tradiţional dobrogean.

Lucrările de construcţie, începute în februarie 2001, vor continua prin ridicarea pe aceeaşi latură a unui corp de chilii. Proiectul aparţine unei echipe formate din arhitecţii Toader Ion, Dan Corneliu şi ing. George Oprea, care prin râvnă şi dragoste de frumos şi de Casa lui Dumnezeu, fără nici o dorinţă materială, au contribuit la realizarea pe hârtie, în cele mai mici detalii, a acestui complex de clădiri.

Păşind în incinta mănăstirii, călătorul va admira desigur straturile de flori, printre care se află presărate obiecte care se încadrează perfect în specificul locului, fiecare cu o istorie proprie: o ancoră din secolul al XVIII-lea găsită pe fundul Dunării, un sfeşnic de piatră, care a aparţinut bisericii din satul Gârliţa, precum şi două cruci de piatră din anul 1876, care au străjuit iniţial mormântul celor 28 de soldaţi a căror barcă s-a scufundat când încercau să traverseze Dunărea pentru a participa la Războiul de Independenţă.

Biserica se află în centrul incintei monahale, căci în jurul ei gravitează întreaga viaţă a aşezământului şi ocroteşte două comori duhovniceşti de nepreţuit: icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi Sfânta Cruce tămăduitoare.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Dervent
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Dervent

Icoana a fost donată Mănăstirii Dervent în anul 1940 de ,,moştenitorii defunctului I. Chipară”, după cum menţionează inscripţia caligrafiată cu vopsea albă în colţul din stânga jos. Icoana aparţine cronologic începutului de veac XIX – sub un strat de culoare distingându-se în partea dreaptă anul1820 – şi a fost supusă unei restaurări în luna martie 1940. Pictura vădeşte influenţe stilistice orientale, grefate pe varianta iconografică bizantină a Glicophilousiei – “Maica Domnului a tandreţei, a iubirii materne”. Fecioara, purtând hiton albastru ceruleum cu borduri aurii perlate şi maforion cu perle şi galoane, strânge la piept cu ambele mâini trupul Pruncului, care-şi întoarce faţa spre privitor, deşi mâinile îi sunt orientate spre gâtul Maicii Sale. Îndepărtările de canoanele iconografice bizantine sunt mai vizibile în maniera de tratare a chipului şi a veşmintelor Pruncului, Care are un hiton albastru verzui drapat cu himation roşu-cinab.

Această icoană a Maicii Domnului a fost transmisă din generaţie în generaţie în cadrul unei familii româneşti din Cadrilater. O dată cu cedarea acestei regiuni Bulgariei – la 7 septembrie 1940 – membrii acestei familii vor emigra spre ţinuturi care continuau să aparţină României. În graba plecării, ei au împachetat numai strictul necesar, intenţionând să nu ia şi icoana, dar au auzit un glas care venea dinspre aceasta şi care a repetat de trei ori: “Dar pe mine nu mă luaţi ?”. Uimiţi de această minune, n-au îndrăznit să mai lase icoana, ci au luat-o cu ei. Venind dinspre Silistra, drumul lor trecea pe lângă Mănăstirea Dervent, unde au hotărât să înnopteze şi, participând la slujbă şi văzând mulţimea de bolnavi care-şi căutau aici vindecarea, au donat acestui sfânt locaş icoana făcătoare de minuni.

Aceasta se păstrează până în prezent în partea stângă a pronaosului bisericii, înălţată pe un iconostas ce permite credincioşilor să treacă pe sub icoană cerând de la Maica Domnului ajutor şi mijlocire către Bunul Dumnezeu. Numeroşi bolnavi, mulţi dintre ei suferind de afecţiuni considerate incurabile din punct de vedere medical, precum şi cei chinuiţi de duhuri necurate şi-au găsit aici alinarea sau vindecarea deplină.

Un astfel de caz s-a petrecut în anul 1993 cu Zamşa Maria, în vârstă de 16 ani, din Braşov. Timp de mai bine de zece ani, ea consultase un număr de peste douăzeci de doctori care au diagnosticat-o în mod diferit, iar tratamentele urmate n-au reuşit să-i amelioreze în nici un fel starea sănătăţii, dimpotrivă, boala se agrava. În Postul Adormirii Maicii Domnului a venit la Dervent însoţită de mama sa şi după trei zile de participare la slujbele bisericii s-a petrecut o minune. La sfârşitul Sfintei Liturghii, fata a rămas ca moartă, timp în care mama ei a citit Paraclisul plângând lângă icoana Macii Domnului. La terminarea acestuia, Maria şi-a revenit şi împreună cu mama ei au dat slavă lui Dumnezeu. După zece ani de suferinţă viaţa fetei a intrat în normal. La mai puţin de o lună de la această minune, starea Mariei era de nerecunoscut, căci reuşise să renunţe la medicamentele fără de care odinioară nu ar fi reuşit să trăiască nici o zi şi devenise o fată asemenea celor de vârsta ei. A absolvit apoi o facultate cu profil economic şi în prezent este directoarea unei firme din Braşov.

Minunile petrecute la această icoană nu se opresc însă numai la vindecări. Toţi cei care vin aici împovăraţi de dureri şi necazuri şi-i cer Maicii Domnului ajutorul primesc împlinirea cererilor lor, mulţi dintre aceştia revenind apoi la Mănăstirea Dervent pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi Prea Milostivei Sale Maici.

Orice icoană este o fereastră către Dumnezeu şi, în acelaşi timp, o frântură de cer, iar icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Dervent este mijlocul pe care ea l-a ales pentru a fi mai aproape de noi şi pentru a ne apropia în acelaşi timp pe noi de Dumnezeu.

Sfintele Cruci

Dintre cele patru Sfinte Cruci care au existat iniţial la Dervent – una mare şi trei mai mici – după cum spune tradiţia “crescute din pământ”, în prezent se mai află două: cea mare, care are puteri tămăduitoare, este adăpostită în paraclisul din partea stângă a bisericii, iar cea mică se află în afara bisericii, în stânga altarului şi la ea se vindecă animalele bolnave. Celelalte două cruci mici au fost scoase din pământ, după cum arată legenda, în timpul stăpânirii otomane.

Sfintele Cruci de la Dervent, în jurul cărora de două mii de ani se revarsă mila şi minunile lui Dumnezeu, sunt din piatră masivă şi au mărimi diferite. Cea care se află în afara bisericii, cu dimensiunea de 0,67 m / 0,32 m, are braţele rupte şi în jurul ei există obiceiul de a se aşeza pungi cu grăunţe pentru animale, care vor fi sfinţite şi vor primi putere tămăduitoare numai prin simpla prezenţă lângă aceasta.

Crucea cea mare, din paraclisul din stânga bisericii, are dimensiunile de 0,71/ 0,60 m. Întrucât există obiceiul de a se dormi peste noapte lângă Sfânta Cruce, s-a renunţat la a se sluji în paraclisul în care aceasta se află, dar în mod curent se săvârşeşte aici Taina Sfântului Maslu şi se citesc rugăciuni pentru bolnavi. De-a lungul anilor, unii pelerini, dorind să posede fragmente din această sfântă relicvă, în elanul lor nechibzuit au ciobit-o în fel şi chip, motiv pentru care ea a fost acoperită cu o tablă nichelată frumos ornamentată, având reprezentată pe o faţă icoana Sfântului Apostol Andrei, iar pe cealaltă – Răstignirea Mântuitorului.

Zilnic, oameni în suferinţă se tămăduiesc aici prin rugăciune sau chiar prin simpla atingere, realitate care nu poate fi tăgăduită nici de cele mai sceptice persoane. În timpul stareţului Anastasie Negară (1931-1932) s-au ţinut chiar dosare care cuprindeau mărturiile scrise ale celor vindecaţi aici, din păcate distruse de comunişti după închiderea mănăstirii în 1959, o dată cu numeroasele cârje şi bastoane lăsate de asemenea spre mărturie de cei care şi-au aflat în mod minunat tămăduirea.

Totuşi, o mică parte dintre aceste certificate, unele dintre ele chiar autentificate de autorităţile timpului respectiv, au supravieţuit prigoanei comuniste şi au reintrat în posesia mănăstirii. Dar cum nu aspectul cantitativ este vizat, ci fenomenul ca atare, vom cita în continuare numai una dintre aceste declaraţii autentificate, aparţinând unei doamne din comuna Lipniţa, care s-a vindecat la Dervent în anul 1931:

Certificat

“Noi, Anghel M. Andrei Primarul Comunei Lipniţa din plasa Silistra, jud. Durostor, conform Cererii înregistrate la No 396 / 1931 Certificăm

Că Doamna Alexandrina Hristu Păruş din această comună, miercuri seara spre joi săptămâna trecută pe la aprinsul lămpilor s-a pomenit cu piciorul drept înţepenit neputându-l mişca sau a-l pune pe pământ. Având credinţă, a plecat cu soţul său cu căruţa spre Cruce – schitul Dervent. Văzând că-i vine bine a urmat la rugăciune de trei ori. Toate îngrijirile, rugăciunile şi sfaturile le-a primit de la superiorul schitului – Ieromonahul Anastasie Negară.

Mai certificăm că femeia mai sus arătată, astăzi s-a prezentat singură venind pe picioarele sale sănătoasă în faţa noastră pentru eliberarea acestui certificat şi lăudând pe Domnul.

Drept care i-am eliberat prezentul certificat.”

Alte mărturii despre minunile care s-au petrecut în acest loc sfânt sunt prezentate în broşura “Crucea făcătoare de minuni”, apărută în anul 1930:

“Copilul domnului Tudor Hristu Miula din comuna Frăsan, jud. Durostor, s-a vindecat de epilepsie după câteva rugăciuni lângă Sfânta Cruce. Ca recunoştinţă către Dumnezeu, tatăl copilului a dăruit schitului o cruce scumpă”. (Declaraţia omului şi a stareţului – 1930).

“Dl Marin Tudor Vasile din satul Alexandria, comuna Hardalia, jud. Caliacra, avea un copil bântuit de epilepsie. A cheltuit cu el o avere întreagă pe la toţi doctorii şi vrăjitorii şi tot nimic n-a reuşit, din contră, mai rău i se agrava boala. Auzind de Sfânta Cruce se duce acolo şi după câteva zile şi nopţi petrecute în rugăciuni, fiul său scapă de epilepsie. Ca mulţumire lui Dumnezeu, dăruieşte schitului un evhologiu şi un liturghier legate scump, în amintirea acestei vindecări” (Declaraţia omului şi a stareţului).

“O femeie şchioapă s-a rezemat cu spatele de Cruce şi pe la miezul nopţii, în vis, i s-a arătat un călugăr care o ceartă că necinsteşte acest loc şi o putere nevăzută o aruncă peste Cruce, tocmai în tinda paraclisului în văzul tuturor bolnavilor de acolo”. (Declaraţia stareţului).

“Un oarecare călugăr, de departe, teolog mândru, venise şi el ca să vadă ce cruce o fi de se aude atâta zvon. Când s-a apropiat, s-a îndoit zicând: “Cum poate o bucată de piatră să facă astfel de minuni?” Cugetând aşa, un puternic cutremur a început pe acel loc şi n-a încetat până când monahul n-a plecat de acolo”. (Declaraţia stareţului).

La Sfânta Cruce de la Dervent şi-au aflat vindecarea nu doar credincioşi români, ci chiar turci, bulgari şi greci, aşa cum se vede şi din următoarele două cazuri:

“Cu ani în urmă, o bulgăroaică rămăsese mută şi înnebunise. În vis, i s-a spus că trebuie să o ducă soţul la Sfânta Cruce făcătoare de minuni pentru a se tămădui. Şi aşa a şi făcut. În drum spre Cruce, pe la jumătatea drumului, femeii i s-a deschis gura. Adusă lângă sfintele relicve, striga cât putea: “Deadu Gospodi, Boje Milinschi, Sfeati Arhanghele””.

“La crucea de afară, un mahomedan îşi priponise calul bolnav pentru a se tămădui. Pe la miezul nopţii, calul însănătoşit a rupt priponul şi s-a oprit din fugă tocmai la Adamclisi unde locuia stăpânul său”.

Istoricul Mănăstirii Dervent realizat de Ciupitu N. Teodor consemnează o serie de alte vindecări miraculoase. La fila 8 a dosarului nr. 1 pe anii 1928-1939, se găseşte o notă a lui Neculaie Bragadireanul, din Garvănul Mare, prin care arată că “atât soţia sa, Paraschiva, cât şi fiica sa, Ecaterina, bolnave de picioare, s-au făcut bine venind la Sfânta Cruce”. Certificatul nr. 292 / 17 mai 1934 atestă faptul că Tania, o văduvă mută din comuna Feţioneşti, judeţul Putna, şi-a recăpătat graiul la Dervent în ziua Înălţării Domnului din anul 1934.

Este consemnat de asemenea faptul că în anul 1936, Sterea Nucea din satul Zarnici, comuna Cainargeaua Mică, judeţul Durostor, a donat un bou de 4 ani mănăstirii, fiindcă suferind de o paralizie a membrelor inferioare, pe care doctorii n-au reuşit nici măcar s-o amelioreze, s-a făcut bine numai având gândul de a pleca la Sfânta Cruce, fără a ajunge efectiv acolo. Raportul nr. 18 din 25 iunie 1937 vorbeşte despre vindecarea de paralizie a celor două fiice ale lui Neculai Ionescu din Sefdeli, judeţul Caliacra.

Tulburătoare este şi povestea lui Ioan Mihai Arsene din Chirnogi, regiunea Bucureşti, raionul Olteniţa care, în două scrisori adresate fratelui Taşcu N. Mişchia de la Mănăstirea Dervent, în decembrie 1956, îşi exprimă regretul că nu şi-a mai găsit cârja cu care venise cândva aici şi pe care o înfipsese lângă Sfânta Cruce ca mărturie a vindecării sale. Povesteşte de asemenea că a venit prima dată la Sfânta Cruce de la Dervent în anul 1904 de Izvorul Tămăduirii, fiindcă auzise despre minunea ciobanului surdo-mut care se vindecase aici. Avea pe atunci vârsta de 21 de ani şi era paralizat de trei ani atât de mâini, cât şi de picioare. Stând aici cinci zile, a avut un vis în urma căruia s-a vindecat complet. Momentul primilor paşi este descris cu emoţie: “am înfipt cârja lîngă Cruce şi am ocolit-o de jur împrejur fără cârjă, iar tata pe la spatele meu stătea cu mâinele întinse pe lângă mine ca să nu cad; fără să mă ţină am ocolit Crucea de jur împrejur de trei ori, iar a patra oară am ocolit-o singur”. La plecarea spre casă a mers pe jos până la Ostrov – o distanţă de 10 km. În anul 1914, tot de Izvorul Tămăduirii, a revenit în acest loc sfânt cu fata lui pe care o dureau ochii şi cu un om semiparalizat şi amândoi s-au vindecat.

Comuna Chirnogi XII-28-1956
Iubite frate Taşcu N. Mişchia
Află de noi că de când am plecat de la Mînăstire Dervenţi după sfîrştul slujbei din ziua de Isvorul Tămăduiri după Paşte anului 1956 am ajuns acasă a doua zii, a noaptea am dormit in Călăraşi; a venit vecini la mine şi mă a întrebat dacă Cârja mea care am lăsato eu la această cruce din anul 1904; din acesta plecarea, le am mai spus că în anul 1913. am venit a dua oară la această Cruce cu un bonlav şi am găsit cârja în fiptă în pământ lîngă cruce, dar acum în anul acesta 1956 Am găsit o Mânăstire mare, dar Cârja nu am mai găsita cum oştiem eu; dar Crucea este întro odaie alături lângă peretete bisericii care o dăsparte. Sau mirat toţi de acest loc sfînt care eu am fost bonlavul care mam vindecat de acolo

Frate Taşcu

Află că când le am spus la aceşti oameni şi femei că dumneavoastră când mieaţ luat în trebarea în scris. asupra situaţi mele fiind eu bonlavu, care am plecat în şi în cinci zile fără cârji de la această cruce loc sfint; de la această distantă, pe jos până la Ostov fără Cârjii; Meaţi spus că aici la această Mânăstire pe acest loc am să mor eu) ea prins mirarea; sunt oameni astăzi în vieaţă la etate 96 ani 80;a85. 70. 66,ani; care ştie soarta mea cum am fost în copilariea mea pân la etatea de 18 ani care mam bonlăvit
Dacă Dumnezeu mi o avea de grijă pe anul viitor 1957 am să viu ear de Isvorul Tămăduiri; Regret că ma luat tovarăşi repede acasă; că eu mă interesam în Com. Galiţa cum sa distru acest semn al meu (de la această Cruce) doresc aceste rânduri scrise de mine să vă găsească sănătoş pe toţii; La mulţi ani
adresa Ion Mihai Arsene Com Chirnogi Reg. Bucureşti Raio Olteniţa; Aştept răspuns

Vă salut
Ion Mihai Arsene Com. Chirnogi 22 Martie A 1957
dacă aş putea să vin m-ai vede cum sunt
cu Respct Reg Bucrest

Rai Oltenita Prietene necunoscut

Am primit cp. pe ziua 8 Ianuarie 1957; am citit cele coprinse din ea şi ma prins o mirare mare, că îmi scrii că dta eşti secretarul Al Sft Mânăstiri Dervenţi Com Gârliţa sau Galiţa) şi locueşti în această comună

Eu am venit la acest loc sfînt în tiea dată în anul 1904 tot de Isvorul Tămăduirei în acest an; şi eram în etate 21 ani ne căsătorit flăcău; când ma scris la sorţi de Militărie ma dus Tata al meu; că nu puteam merge pe jos , eream ca un mort în coşciug; nu puteam să mă servesc nici cu mâinile nici cu picioarele; după acest timp mea venit orden să mă duc la recrutare, a dat bunul Dumnezeu putere să mă scol şi eu în sus, acum lam rugat pe Tata al meu să în facă o cârja; că am să merg şi eu în faţa la acei care mă chiama, când ma văzut toţi ea prins mirarea; plin de răni ma reformat din toate ordinele Eu am f ost un singur fiu la tata, nu avut copii; morţi avut dar vii numa pe mine; la etatea asta de 21 ani Amărâţi; eram plin de răni ca Iov) =

Eu sunt născut în anul 1883 August 28; şi în anul 1904 am plecat de la acest loc sfânt f ară cârji; la etatea de 21 ani care ea veam eu atunci; acum sunt mulsumit la etatea care sunt acum la bătrâneţe; am eu etatea de 74 ani) =

Aşa că tata al meu a auzit de acest foc sfînt prin lume că a fost un băeat din Gârlita sau Găliţa Muto surd păscând oile pe acest teren, a văzut o piatră mai mare şi isa făcut somn, a dormit până a dua zi; şi când sa dus acasă a vorbit şi auzit, Atunci am plecat şi noi la acest locu sfănt am ajuns; ce să vedem pe acest loc, făcută o giretă de scanduri; în nauntru o cruce ruptă vârfu, şi pus lingă tulpina eii, în dosul ei o icoană mare cu maica domnului, desemnată cu fiul ei Isus Hristos aşăzată pe patru ţăruşi şi în parti icoani despre miează noapte un feşnic. Mam închinat mam rugat să mă fac bine;

Vă rog fiţi buni atenţi şi credeţimă pe mine că nu fac propagandă şi mam făcut bine

Ascultaţi, la plecarea noastră, am fipt cârja lângă cruce şi am plecat de acolo pe jos, până la Ostrov

Să va spui am ajuns pe acet loc sfant, joi, vineri, Ivorul Tămăduiri Sâmbată noapte spre Duminiă; am visat în vis că unde era Icoana; aşăzată o masă şi la această măsă fiind în dosul crucii sta doii oameni jos pe scaune cu faţa la sfinţit, şi o căpăţină de femei era la uşă acestei bărăci; şi ea ma chemat în năuntru, şi am intrat; văzundumă aceşti oamenii în faţa lor în cârji, unu din ei mea zis că să mai în dea o palmă; acel lant a zis nu, losă cârja în fiptâ lîngă cruce; şi pleacă acasă tămăduit, când am eşt afară fără cârjă, a în ceput o ploie, mam dăsteptat = duminică nu mai erea nimeni; a venit o femeie cu bărbatul ei de la Cantonul de pe Şosea, viza vii de acest loc sfânt; ne am închinat şi noi; Duminică; şi luni am în fipt Cârja lîngă cruce, şi am ocolito de jur în prejur fără cârjă, Tata pe la spatele meu cu mâinele în tinse pe lângă mine ca să nu caz; fără să mă ţie am ocolit crucea de jur în prejur de 3 ori al 4 ori am ocolit crucea sîngur;

Ascultaţi după luarea Cadre laterulu am mai venit al doilea în anul 1914 la ast loc sfânt cu o fetiţă a mea o durea ochii; şi sa făcut bine, dar tot de Isvoru tămădueri; odată cu fata;= am luat şi un om damblagiu de o mână şi un picior, sa făcut bine de se putea duce în cet unde vrea; am găsit al doilea o casă făcută cu tindă şi sobă în năuntru şi crucea erea în casă;La venire mea al treilea în anul1956 tot de isvond ‘Tămăduiri am găsit o Mănăstire; namai găsit nici cârjă; am sosit în anul trecut 1956 în ziua 2 Maiu; mea dat Călugări să mananc mea dat un călugăr o plapămă de mam culcat, în casa unde este Crucea; şi noptea discut de mine cu Tascu N Mischea acolo unde scriea el = şi tot aşa mea luat în scris un docoment cum ceri şi dta Teodor N. Aş veni de anul acesta de Isvorul Tămăduiri dar nu am bani; cel puţin să am 60 lei; ea cautămă în docomentul acela Acum dacă aş mai putea veni maş interesa în sat dacă mai trăeşte vre un om de când am lăsat eu Cârja Va rog Răspundeţim dacă ai buna voinţă scrie dacă ai găsit docomentul meu

Lista mărturiilor poate continua, căci astfel de fapte minunate se petrec şi în prezent într-o înlănţuire perpetuă, întregind şirul miracolelor petrecute în decursul timpului pe aceste locuri. Astfel, o declaraţie din data de 27 septembrie 1991, semnată de Maria Ţăran din judeţul Alba, care era diagnosticată cu cancer pulmonar, atestă vindecarea acesteia la Sfânta Cruce de la Dervent, după rugăciuni îndelungate la Dumnezeu, la Maica Domnului şi la Sfântul Apostol Andrei. Întorcându-se la Sanatoriu, radiografia pulmonară a confirmat minunata vindecare, căreia doctorii nu i-au putut găsi nici o explicaţie.

Un caz minunat a fost şi cel al Marianei care era foarte agresivă şi şi-a găsit liniştea venind la Sfintele Cruci. De asemenea, în anul 1994, un inginer din Bran aflat într-o stare disperată din cauza unei boli psihice a venit la Sfintele Cruci împreună cu mama sa şi cu bunica, iar după trei săptămâni de post şi rugăciune a plecat de la Mănăstirea Dervent sănătos şi echilibrat, cu lacrimi de fericire în ochi.

Părintele Gheorghe Avram, fost stareţ al mănăstirii, mărturiseşte că a văzut foarte multe minuni care au avut loc aici şi spre exemplificare se opreşte asupra uneia:

“O femeie din Ostrov a venit cu o nepoată, amândouă sprijinind o altă femeie ce nu se putea ţine pe picioare. A stat aici câtva timp. Într-o zi, în timp ce mă îndreptam spre chilie, am auzit-o pe nepoată întrebând: ” Unde e? Unde e? “, spunându-i pe nume femeii bolnave. Aceasta se afla în biserică. Se dusese singură, pentru prima dată. Acum câteva zile a venit singură la miruit – era o femeie normală”.

Felicia din Călăraşi este un alt caz care s-a vindecat la Dervent. Această femeie nu se putea mişca, fiind rigidă ca un robot. A fost adusă pentru rugăciune la Sfintele Cruci de la Dervent şi după mai multe zile de post şi slujbe s-a făcut sănătoasă. Astăzi este un om normal care vorbeşte şi se mişcă la fel de bine ca oricare altul.

Despre sfinţenia şi puterea pe care aceste sfinte relicve o au, cât şi despre ceea ce au lăsat ele în conştiinţa oamenilor de aici se poate vorbi la infinit, dar totul converge spre confirmarea deplină a realităţii că semnul pe care s-a răstignit Mântuitorul Iisus Hristos a fost sfinţit prin Sângele Său şi este un mare dar pentru toţi cei care i se închină. Cu atât mai mult Crucile de la Dervent, care se află pe mormintele unor sfinţi martiri, au această putere de tămăduire, fiind vasele prin care se pogoară peste cei credincioşi darurile lui Dumnezeu.

Aceste vindecări nu se fac însă nici în masă, nici spontan, ci pe parcursul şederii bolnavilor la Mănăstire şi sunt în strânsă legătură cu credinţa omului în puterea Sfintei Cruci şi în ajutorul lui Dumnezeu. În timpul cât stă la Dervent, cel bolnav se închină Sfintei Cruci, se unge cu untdelemn din candelele care o străjuiesc, ia parte la Sf. Maslu şi la celelalte slujbe, bea apă de la Izvorul Tămăduitor, se roagă Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni, posteşte, se spovedeşte, se împărtăşeşte, încât e greu de precizat când şi unde are loc vindecarea, ea nefiind unilaterală, ci rodul tuturor celor menţionate.

Izvorul Tămăduirii

După ce s-a închinat şi s-a rugat la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi la Sfânta Cruce, călătorul se poate îndrepta spre locul unui nou regal duhovnicesc: Izvorul Tămăduirii, situat la aproximativ 200 m de mănăstire, unde va descoperi aceeaşi desăvârşită împletire între istoria primelor secole creştine şi tradiţia dobrogeană.

Trecând de corpul de chilii, călătorul va observa o alee ce se îndreaptă spre răsărit, delimitată de o parte şi de alta de câte un rând de nuci bătrâni. Privind-o, e imposibil să nu rămână uimit de izbitoarea asemănare între această alee şi calea duhovnicească a mântuirii spre locul împărtăşirii noastre depline cu Hristos. Orientată spre răsărit, urcând uşor şi drept spre cerul azuriu al Dobrogei, aleea caută parcă Ierusalimul Ceresc, încadrată de nuci bătrâni, la fel cum pronia divină ocroteşte scurta cale a vieţii cu milostivirea Ei. Odată ajuns însă la jumătatea căii, călătorul este întâmpinat şi de cealaltă imagine a vieţii pământeşti – aleea devine şerpuitoare, rândurile protectoare de nuci n-o mai însoţesc, lăsându-l descoperit în faţa razelor arzătoare ale soarelui. Călătorul se simte dintr-odată singur şi vulnerabil, sentiment asemănător aceluia trăit în momentele în care Dumnezeu ne părăseşte parcă total în faţa valurilor vieţii, lăsându-ne să vedem cât de neputincioşi suntem.

Spre bucuria călătorului pe Calea vieţii, părăsirea aceasta nu este definitivă, căci în faţa ochilor săi apare o construcţie mică din piatră, acoperită cu olane, în stilul vechi al arhitecturii dobrogene. De departe se distinge ca fiind o mică bisericuţă, implantată mai bine de jumătate în coasta unui deal.

Apropiindu-se de ea, pelerinul observă două prelungiri laterale de zidărie din piatră, asemănătoare unor aripi sau unor braţe întinse spre o senină îmbrăţişare, în care se găseşte încastrată câte o firidă pentru lumânări, iar la bază nişte bănci de piatră ce te îmbie la odihnă. Accesul în interior se realizează prin două deschideri laterale, iar o dată intrat, pelerinul descoperă cu uimire că această biserică în miniatură adăposteşte Izvorul Tămăduirii.

Datorită faptului că vechea amenajare a izvorului, realizată se pare pe vremea părintelui Elefterie, s-a dovedit insuficientă pentru afluenţa de pelerini care s-a înregistrat aici în ultimii ani, cu binecuvântarea Î.P.S. Teodosie, în anul 2002 au început lucrările de construire a acestui paraclis, în spatele căruia s-a realizat un bazin pentru colectarea apei, având o capacitate de 10.000 de litri, care oferă acum posibilitatea tuturor credincioşilor să se bucure de apa binecuvântată.

Latura de nord a paraclisului este prevăzută cu o fereastră de mari dimensiuni, secţionată de o cruce mozaicată, care creează impresia existenţei a patru ochiuri de geam. Pictura în frescă de pe bolta paraclisului înfăţişează în registre aranjate cronologic principalele momente din istoria Mănăstirii Dervent. Urmărind aceste imagini, începând din partea dreaptă, descoperim că istoria izvorului se împleteşte cu cea a creştinării noastre acum două milenii, iar apoi cu cea a Mănăstirii. Sf. Apostol Andrei, cel întâi chemat, este reprezentat propovăduind poporului de pe aceste meleaguri, iar apoi lovind cu băţul în piatră, asemenea lui Moise odinioară şi făcând să izvorască apă cu care-i va boteza pe cei care au crezut în Hristos.

Vedem apoi cum patru ucenici ai Sfântului Apostol au primit cununa muceniciei lângă cetatea Dervent, iar pe locul martiriului lor au crescut patru cruci de piatră, cum ciobănaşul surdo-mut şi-a găsit tămăduirea lângă Sfintele Cruci roase de vreme, iar la sfârşit apare chipul Cuviosului Părinte Elefterie, spre a ne aminti de osteneala ce a depus-o pentru ridicarea acestui Sfânt Locaş. Deasupra celor două intrări sunt pictaţi şase dintre sfinţii mucenici de la Durostor (Silistra): Emilian, Dasius, Quintilian, Dada, Iulius şi Maximus.

Pe peretele de sud, deasupra Izvorului, se află o pisanie care arată prin osteneala cui s-a ridicat această mică bijuterie a arhitecturii dobrogene:

“Cu vrerea Tatălui, cu bunăvoinţa Fiului şi cu împreună lucrarea Duhului Sfânt, în timpul păstoririi Î.P.S. Arhiepiscop Teodosie al Tomisului, stareţ al mănăstirii Dervent fiind P.C. Protosinghel Andrei Tudor, s-a ridicat acest paraclis în cinstea Sfântului Apostol Andrei, care printr-o minune a făcut să izvorască acest izvor tămăduitor. Lucrarea s-a executat după planul arhitecţilor Teodor Ion, ing. George Oprea şi Dan Corneliu din Constanţa, prin osteneala obştii Sf. Mănăstiri, şi s-a pictat de către pictorul Adrian Botea pe cheltuiala D-nei Anicuţa Toader din Bucureşti, sfinţindu-se la data de 14 septembrie 2003. Scrie Doamne în Cartea Vieţii pe ostenitorii mănăstirii şi pe toţi binefăcătorii acestui sfânt aşezământ.”

Fresca de pe peretele opus al paraclisului reprezintă praznicul Izvorul Tămăduirii, unul din hramurile mănăstirii. În fiecare an, acest praznic din vinerea Săptămânii Luminate, sărbătorit ca atare încă din 1920, adună mii de credincioşi. După slujba privegherii de noapte, în jurul orelor 0,00-1,00, pe un platou amenajat în faţa Izvorului se săvârşeşte slujba Sfântului Maslu cu un sobor de preoţi. Clipele pline de sfinţenie şi binecuvântare trăite aici, pe locul unde cu două mii de ani în urmă Sf. Apostol Andrei propovăduia Evanghelia lui Hristos, nu pot fi uşor uitate, iar numărul foarte mare de credincioşi care iau parte la această sărbătoare transformă praznicul Izvorul Tămăduirii în hramul principal al mănăstirii.

În istoria Bisericii Creştine sărbătoarea Izvorul Tămăduirii se află în legătură cu următoarea minune. Cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, Leon cel Mare (457-474) se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. La un moment dat a întâlnit un orb rătăcit, care l-a rugat să-i dea apă şi să-l călăuzească pe drumul spre cetate. Leon a pătruns în desişul din apropiere căutând apă, dar n-a găsit. Când se întorcea, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: ,,Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone, mai adânc în pădure şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi”. Leon a făcut întocmai şi îndată orbul a văzut. După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. La rândul său, împăratul Justinian (527-565), care s-a vindecat de o boală grea cu apa acestui izvor, a construit în locul respectiv o biserică mai mare. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a făcut să înceteze molime şi a tămăduit numeroase boli.

La fel ca acel loc sfânt al Maicii Domnului, izvorul de la Dervent dăruieşte vindecare sau alinare suferinţelor celor care vin aici cu credinţă. O astfel de minune s-a petrecut după redeschiderea mănăstirii, când o familie din Constanţa a venit aici cu o fată de 18 ani care îşi pierduse vederea dintr-o dată. A fost spovedită şi împărtăşită, apoi îndemnată să meargă şi la Izvorul Tămăduirii. Acolo, fata s-a spălat pe ochi şi, spre uimirea părinţilor şi a oamenilor din jur, a exclamat: “Mamă, mi s-a luat o perdea de pe ochi, văd perfect!” şi toţi au revenit la mănăstire plângând de bucurie.

O minune despre care mărturisesc credincioşii din zonă este şi faptul că, o dată cu închiderea mănăstirii în anul 1959, a secat şi izvorul, şi nu-şi revărsa apa tămăduitoare decât de ziua Izvorului Tămăduirii, iar după redeschiderea acesteia în 1990, firicelul de apă, care timp de aproape două mii de ani a sfinţit aceste locuri, a renăscut, la început cu intermitenţe, pentru ca în ultimii ani, în pofida verilor caniculare şi secetoase, să curgă fără oprire, oferind creştinilor care poposesc aici tămăduire trupească şi sufletească, precum şi un strop de linişte şi binecuvântare în lumea atât de zbuciumată şi dezorientată a veacului nostru.