Interviu cu actorul DAN PURIC realizat de Preot Ion Alexandru MIZGAN

— Domnule Puric, sunteţi unul dintre puţinii oameni de cultură care îşi asumă Biserica şi neamul românesc. Ce reprezintă Biserica Ortodoxă şi neamul românesc pentru Dan Puric?

— Reprezintă un timp identitar al integralităţii. Dacă n-ar fi Biserica, categoric că ar fi o infirmitate. Deci, reprezintă integralitatea de a fi român.— Care este legătura, în opinia dumnevoastră, între neamul românesc şi Biserica Ortodoxă? Vă întreb pentru că mulţi intelectuali contestă acest lucru, că Biserica ar îndeplini un rol ontologic în fiinţa neamului românesc?

— Nu trebuie să ne concentrăm pe cei care nu sunt de acord cu acest lucru, ci trebuie să ne concentrăm pe propria noastră afirmare. Biserica şi credinţa nu trăiesc din polemici, ci trăiesc din afirmare. Lucrurile parazitare apar întotdeauna. Aşa cum se spune că răul nu are existenţă în sine, ci trebuie să apară binele ca răul să existe. Cineva m-a rugat să dezbat ideea învăţământului ortodox în şcoală şi am zis că eu aşa ceva nu dezbat pentru că învăţământul ortodox este ca limba română: nu este nici obligatoriu, nici facultativ. El este! El se afirmă ! El face parte din acea taină a noastră care nu se dezbate!

— Din păcate martirii neamului din perioada dictaturii comuniste sunt astăzi ignoraţi de societatea românească. Ce putem face pentru ca aceşti martiri, care au păstrat nealterată fiinţa neamului românesc, să poată fi cunoscuţi de generaţia tânără

— În primul rând, trebuie o măsură de igienă ortodoxă. Ar trebui mărturisit. Noi nu mai avem reflexul de a mărturisi, noi avem reflexul de a comenta. Comentariul, părerea mea, este la bere. Omul vorbeşte, sfântul cuvântă, iar Dumnezeu grăieşte. Sunt trei dimensiuni ontologice diferite. Sfântul nu vorbeşte. Omul însă se îneacă în vorbe, el vrea să vorbească. Nu poţi să vorbeşti despre martiri, nu poţi să comentezi. Poţi să comentezi la fotbal, poţi să comentezi politică. Sfinţii şi martirii nu se comentează! Despe ei se cuvântă cu autoritate. În zona aceasta noi trebuie să mărturisim, sigur în contra curentului, trebuie să denunţăm în primul rând tot antrenamentul acesta de uitare la care este supus poporul român. Un om care nu are memorie şi nu are valori poate să fie foarte repede manipulat, poate fi foarte repede distrus. În ţara aceasta există atât de multă credinţă, dar există şi laşitate. Ca să izolezi un părinte cum este părintele Iustin Pârvu sau cum este părintele Arsenie Papacioc este un lucru de sadism şi de crimă ortodoxă. Ca să aderi la tăcere este o chestie de laşitate.

— Cândva aţi afirmat că uriaşul lucru pe care îl putem noi ca români să-l dăm Occidentului este lecţia normalităţii! Care este lecţia normalităţii la ora actuală în spaţiul românesc? Avem atâta corupţie, atâta imbecilitate şi impostură în toate domeniile, inclusiv în Biserică!

— Avea Titu Maiorescu o vorbă : toate lucrurile tremură la margine. La suprafaţă se întâmplă din nefericire toate dezastrele astea care sunt de fapt consecinţe. Sunt epifenomene ale unei sechele, ale unei perioade cumplite care a fost şi este încă: comunismul! Nu poţi să sari peste aşa ceva. Eu vorbesc de România din rostul ei, cea adâncă, cea care rezistă, cea care nu face concesii la aşa ceva. Eu vorbesc despre România încăpăţânată. La suprafaţă noi avem mutilări, adaptări, integrări, aderări, dar pe dedesupturi românul îşi vede de rostul lui. Apelul pe care-l fac eu este la acea vână extraordinară a românului, pe care, culmea, toţi o au în inimă, dar au uitat şi nu mai au forţa să o declare, să o mărturisească. Prin credinţă lucrul acesta se deschide. Prin îndrăzneală ortodoxă, nu prin tupeu, pentru că securiştii au tupeu, creştinii au îndrăzneală, cum a zis Hristos. Ţara e foarte bună. Eu fac apel la ultima instanţă: la ţară! De la ţară să pornim la o bună rânduială şi la o bună socoteală. Deci dacă ţara e bună, dată de Dumnezeu, noi să facem rânduială după ţară, nu după nişte oameni care sunt ilegitimi. Această dezordine are două codiţe: una de tip autohton, de tip securistic, tulbură apele ca să pescuiască ei ce doresc, şi alta de tip străin, din afară, venite cu interese de colonizare, cu interese de supunere, mai mult sau mai puţin expuse, cu interese de masacrare a Ortodoxiei. Nu vedeţi că noi ne-am sectarizat? Au reuşit să ne marginalizeze.

— Vorbiţi mereu despre importanţa păstrării tradiţiei şi identităţii noastre româneşti. Cum vedeţi situaţia noastră ca români şi ca ortodocşi într-o epocă a globalizării?

— La nivel macrofizic Universul merge spre entropie, se extinde. La nivel microfizic săgeata biologiei merge spre diversitate. Toţi vor răcni după diversitate. La nivel microfizic, lucrurile se diversifică. Dorinţa aceasta de multiculturalitate nu e altceva decât opoziţie. Multiculturalitatea e un termen neputincios. El trebuie să apere într-o tendinţă de globalizare diversitatea. Diversitatea nu se apără. Nu faci din diversitate rezervaţie cum au făcut americanii din indieni. Diversitatea se manifestă organic. Diversitatea este o fiziologie, nu este o excepţie. Diversitatea este un rezultat, un metabolism. Ea trebuie să se manifeste. Eu trebuie să las condiţiile de manifestare a diversităţii. Sub masca aceasta economică, sub tendinţa şi lăcomia transnaţionalelor, se întâmplă o masacrare a identităţii. Şi atunci, a început războiul. Şi atunci mai bine un război în numele lui Dumnezeu decât o pace în numele dracului. Pacea semnată de dracu e sinistră. Aşa că o vom pune de un conflict surd, dar bun şi sănătos şi curativ pentru tot restul. Trebuie să apărăm ceea ce este sănătos! Nu?

— Da! Sunteţi înconjurat de mulţi tineri peste tot unde mergeţi în ţară, atât la spectacole, cât şi la conferinţele pe care le susţineţi. Ce credeţi că le lipseşte tinerilor din vremea noastră?

— Am putea spune că tineretului de astăzi nu-i lipseşte nimic şi din cauza aceasta îi lipseşte totul. Au de toate. Au un soi de linşaj informaţional, linşaj alimentar. Este o inflaţie de produse în jurul lor. Sunt adimensionali, nu mai au dimensiune. Şi atuncea le lipseşte totul. E ca vorba aceea: vom ajunge să cunoaştem totul şi să nu mai înţelegem nimic. În viaţă nu e prea bine să ai totul. Este bine ca tot ceea ce ai să ai după muncă, după un câştig onest, nu să-ţi vină totul de-a gata. În clipa în care-ţi vine totul de-a gata te degenerează. Informaţia de pe computer nu e totuna cu ceea ce dă dascălul, numai că şi dascălul astăzi a devenit curea de transmisie pentru nişte informaţii idioate. Toate mecanismele acestea de transmitere a tradiţiei, a învăţământului au fost bruiate şi atunci tânărul este undeva suspendat. Este suspendat nicăieri şi problema nu se mai pune la el, problema se pune la noi. Dacă devenim foarte agresivi certându-l pentru ceea ce este greşim, pentru că el este ceea ce este ca rezultat la ceea ce este.

— Ca om de teatru, ca artist, cum vedeţi faptul că domnul Andrei Şerban a pus în scenă o piesă de teatru legată de cazul Tanacu? Situaţii nefericite, chiar mai dramatice, se întâmplă peste tot în lume, dar nimeni n-a avut ideea să pună în scenă spectacole de acest gen!

— Eu nu am văzut spectacolul. Eu spun ce am auzit. Toată lumea m-a sunat şi mi-a spus: domnule, du-te şi vezi că e foarte bun şi serveşte cauza ortodoxă. În loc să facă un lucru exotic, marginal, s-a preluat un subiect. Se poate pune în scenă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Poţi să-l pui în pop-art şi ai făcut masacru sau poţi să-l pui să înnebunească lumea, să faci teatru creştin. E o perioadă în care teatrul se va încreştina, şi nu numai pe text, ci ca atitudine. Ca să faci teatru creştin nu ai nevoie de text. Poţi să faci treatru religios, asta e altceva. Teatrul creştin nu e teatru religios. Teatrul religios e arta religioasă, arta bisericească e într-un fel tautologic, ilustrează evenimente din viaţa sfinţilor. Arta creştină te ridică de la starea asta de somnolenţă şi te trezeşte, te încreştinează, te duce pe pragul bisericii. Arta e o diferenţă care trebuie foarte bine făcută. Şi pe semne e un gen de artă care începe să se nască.

— Biserica Ortodoxă traversează în aceste momente o perioadă tensionată. Am aici în vedere şi cazul mitropolitului Corneanu şi nu numai. Cu ce ochi trebuie să privim toate aceste evenimente din viaţa Bisericii noastre?

— În niciun caz cu un ochi de panică şi isteric. Sunt multe lucruri care sunt premeditate, altele sunt consecinţele unor neglijenţe lăsate să fie ca neglijenţe şi oamenii aiurează. Ce s-a întâmplat acolo, la Timişoara, este un lucru care, dincolo de încălcarea dogmelor creştine ortodoxe, este un lucru care nu este civilizat. Nu este bun. Am mai spus. Pot să fiu prieten cu vecinul meu fără să mă culc în patul lui. E un act indecent. Forţez o intimitate. Îl zăpăcesc şi pe el, mă zăpăcesc şi pe mine. Acea frontieră, pentru bunul Dumnezeu, trebuie păstrată ca un act de civilizaţie. Şi nu mai spunem de dogmă. Asta nu se încalcă. Deci e o dublă greşeală şi lucrul acesta trebuie diagnosticat ca atât, şi în rest nimic mai mult. Pe lângă măsurile care vor fi luate de Sinod, care vor fi mai mult sau mai puţin semnificative, tristeţea care a marcat lumea creştină este una foarte mare şi cu consecinţe în timp. Pentru că nu face altceva decât să învenineze un raport care tocmai se echilibrase. Celor care vor să urmeze calea asta le urăm succes întru înveninare. Noi nu vom sta să aplaudăm. Vom face emisiunea: “Surprize! Surprize!”

— Domnule Dan Puric, vă mulţumesc foarte mult!