Sihăstria de la Dervent va fi distrusă de către pecenegi în anul 1036, o dată cu cetatea de aici, însă înalta viaţă duhovnicească din această mănăstire a dus la formarea unei tradiţii isihaste, determinând apariţia în această regiune a numeroase aşezări pustniceşti în decursul secolelor XIII-XVII. Chiar dacă în timpul năvălirii populaţiilor migratoare aceste mici sihăstrii erau distruse, iar în timpul stăpânirii otomane întâmpinau mari greutăţi, ele se reconstruiau şi se repopulau curând după trecerea primejdiei prin râvna şi jertfelnicia credincioşilor din împrejurimi şi a călugărilor. În acest fel, tradiţia monahală şi flacăra credinţei strămoşeşti s-au păstrat întotdeauna vii pe aceste locuri.

Informaţiile orale, transmise din generaţie în generaţie, consemnează existenţa în decursul veacurilor a unui număr de patru schituri în această zonă. Primul se afla între satele Galiţa şi Bugeac şi se consideră că de la acest schit provine piatra de pe Sfânta Masă de la actuala biserică din Bugeac. Al doilea schit era situat la 10 km, în apropierea satului Garvăn, unde a rămas o fântână care se numeşte “Fântâna Mănăstirii”. Al treilea se afla pe malul Dunării, la 12 km de Dervent, aproape de satul Strunga (Oltina).

Al patrulea schit – Dervent (Crucea de Leac), numit astfel după fosta lavră din epoca bizantină, este aşezat pe locul unui cimitir paleocreştin mult mai vechi decât mănăstirea distrusă în secolul al XI-lea, aşa cum o demonstrează numeroasele oseminte omeneşti şi obiecte de cult creştine descoperite în timpul săpăturilor efectuate pentru turnarea temeliei actualei biserici.

Începând cu secolul al XIX-lea, pe locurile vechilor aşezări sihăstreşti se construiesc o serie de mănăstiri, cu precădere în nordul Dobrogei – la Taiţa, Cocoş şi Celic Dere. În acest context, Episcopia Constanţei, sesizată de numeroşi creştini despre tămăduirile care aveau loc la Sfânta Cruce de la Dervent, a hotărât înfiinţarea aici a unei mănăstiri, reînnodând astfel firul tradiţiei monahale într-un loc binecuvântat de Dumnezeu şi sfinţit prin sângele martirilor, prin rugăciunile multor generaţii de călugări şi prin lacrimile vărsate de creştini de-a lungul vremurilor pe braţele Sfintei Cruci de aici.

Primul act oficial în acest sens este ordinul numărul 2052 din 24 februarie 1923 prin care P. S. Episcop Ilarie Teodorescu al Constanţei solicita monahiei Eufenia Alexandrescu de la Mănăstirea Dintr-un lemn (Vâlcea) să înfiinţeze la Dervent o mănăstire de maici, căci locul devenise deja un important punct de pelerinaj. S-a construit pentru început un mic aşezământ – terminat în 1924, urmând ca prin grija maicii stabilite aici, care obţinuse aprobarea forului superior şi îşi pusese toată averea la dispoziţie, să se ridice o mănăstire.

Începând de acum, ziarul local “Dobrogea Jună” va consemna cu regularitate toate evenimentele importante legate de Dervent. Aflăm astfel că în acelaşi an – 1924 – un incendiu izbucnit din cauza neglijenţei cantonierului Pancu Gheorghe a distrus incinta care adăpostea Sfânta Cruce. Aceasta nu i-a împiedicat însă pe creştini să vină în număr mare în noaptea de Izvorul Tămăduiri, când se zice că această Cruce are cea mai mare putere de tămăduire. Asocierea între sărbătoarea din vinerea Săptămânii Luminate şi Sfânta Cruce de la Dervent se explică prin faptul că la o distanţă de aproximativ 200 m de aceasta există un izvor tămăduitor, pe care tradiţia îl pune tot în legătură cu Sf. Apostol Andrei.

Un martor al anului 1924 – P. Dimitriu din Lipniţa – povesteşte cum, prin grija oamenilor din toate părţile ţării, locul a fost în scurt timp curăţat de grinzile arse şi de cărămizile căzute, singurul lucru care mai amintea de tristul incident fiind lipsa acoperişului care fusese complet distrus de flăcări. Cu toate condiţiile neprielnice, creştinii vor continua să vină şi chiar să rămână nopţi întregi lângă binefăcătoarea Cruce, atât de renumită încă din acea vreme în întreaga ţară.

Înduioşată de situaţia oamenilor bolnavi care veneau aici, doamna Olimpia Andreevici – soţia unui moşier din Coslugea – va dona suma necesară reparării casei distruse, astfel încât în august 1925 aceasta era complet renovată. Deşi lucrată rudimentar – din chirpici şi scândură – ea va servi ca paraclis cu icoane, cruci, candele şi sfeşnice, iar într-una din încăperi locuia o călugăriţă care citea celor bolnavi din Psaltire.

Intenţia Prea Sfinţitului Ilarie Teodorescu de a ridica o mănăstire la Dervent nu s-a împlinit în timpul păstoririi sale, probabil şi fiindcă aceasta a fost foarte scurtă (1923-1925), dar a fost urmată de preocupări asemănătoare ale noului chiriarh. Astfel, curând după instalarea pe scaunul episcopal, P.S. Gherontie Nicolau săvârşeşte la Dervent slujba de Izvorul Tămăduirii din anul 1928, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi şi cu participarea a unui mare număr de creştini. În “Hrisovul pus la temelia Sfântului Locaş ce se ridică la Dervent”, P. S. Gherontie consemnează despre acest eveniment următoarele:

“Noi, auzind de “sborul” de la Dervent, care se serbează în fiecare an de Izvorul tămăduirii (Vinerea săptămânii luminate), ne-am dus cu Arhimandriţi, preoţi şi diaconi, de am săvârşit Noi personal slujbele, în asistenţa Prefectului Melidon şi a autorităţilor din acele părţi.

Sute de căruţe şi multă lume acoperea o poiană în jurul a două cruci de piatră.

După slujbă, la care s-a săvârşit şi o minune în faţa Noastră, când un om orb din cauza războiului şi-a recăpătat vederea, am aflat în scurt că Crucile sunt făcătoare de minuni;

că bolnavii şi chiar nebunii care vin aici zilnic în număr foarte mare, dacă se închină şi dorm câte o săptămână lângă cruci, pleacă sănătoşi; că sunt aduse aici chiar vitele bolnave şi legate de Sfintele Cruci, iar după 3-4 zile pleacă sănătoase.”

Minunea care a avut loc atunci – amintită în documentul de mai sus de P. S. Gherontie – este relatată pe larg într-o broşură intitulată “Crucea făcătoare de minuni de la Mănăstirea Dervent”, apărută la numai doi ani după evenimentul respectiv:

“În anul 1928, în ziua de Izvorul Tămăduirii din Săptămâna Paştilor, P. S. Episcop Gherontie a venit la Sfânta Cruce de a săvârşit sfânta slujbă. În acelaşi timp, un om, anume Gheorghe Chiroiu, din comuna Cochirleni, jud. Constanţa, orb din tinereţe, venise şi el la Sfânta Cruce pentru a-şi căpăta vederea. A căutat el prin toate mijloacele să se atingă de Sfânta Cruce însă, din cauza numărului prea mare al credincioşilor, n-a fost cu putinţă să răzbească. Se înnoptase. S-a culcat chiar pe locul unde se săvârşise sfinţirea apei de P. S. Episcop, în dreptul Sfintei Cruci, afară din paraclis. Îşi face mai târziu cruce şi mătanie, sărută pământul şi roagă pe sfântul deasupra căruia a crescut Sfânta Cruce minunată să-i dea vedere. Şi iată minunea. În vis i se arată un călugăr ţinând o cruce în mână şi-i zice: ” Nu te mai întrista. Vino după mine de sărută Sfânta Cruce şi ţi se vor deschide ochii “. Şi aşa a făcut.

Dimineaţa, când se deşteaptă şi vede toate lucrurile în juru-i, a început să plângă şi să strige de bucurie cum că Dumnezeu, prin Sfânta Cruce, i-a deschis ochii. Toată lumea se adunase lângă el şi se minuna de cele văzute, întocmai ca de orbul din Evanghelie. Câţiva inşi l-au luat cu vorba ca să nu-şi piardă cumpătul de bucurie. Sosind P.S. Gherontie şi încunoştinţându-se de ceea ce se făcuse, cheamă pe fostul orb, îl sărută pe frunte şi-i dăruieşte toţi banii adunaţi la praznic în ziua aceea”.

Atenţia deosebită de care s-a bucurat Derventul din partea Prea Sfinţitului Gherontie este dovedită şi de numeroasele intervenţii făcute pe lângă forurile competente – respectiv Ministerul Domeniilor – pentru a se obţine terenul necesar construirii unei mănăstiri la Crucile făcătoare de minuni, după cum consemnează revista eparhială a Constanţei.

Nu se ştie dacă aceste intervenţii au avut sau nu succes, cert este însă faptul că în 1931 schitul Dervent a primit bogate donaţii de la doamna Paraschiva Gheorghiu din comuna Ostrov, judeţul Durostor, căreia P. S. Episcop Gherontie i-a adus personal mulţumiri. Această creştină a cumpărat pe numele Episcopiei pământul din jurul Sfintelor Cruci – aproximativ 12.000 mp – pentru a pune capăt conflictelor iscate între bolnavii care veneau aici şi proprietarul terenului. De asemenea, a donat material lemnos, fierărie şi tablă de la Cooperativa din Ostrov, unde avea bani depuşi, cu care s-a ridicat o casă de locuit, compusă dintr-o sală mare cu prispă în faţă, iar în spate un adăpost pentru vite. Cu timpul s-au mai clădit: o mică magazie, un beci şi un grajd, iar adăpostul pentru vite a fost transformat în două camere de locuit. Schitul de la Dervent.jpg

Schitul va primi şi o donaţie de 2 ha teren arabil din partea doamnei Olimpia Andreevici. Soţul acesteia, domnul Locotenent Colonel E. Andreevici, era un moşier şi industriaş din satul Coslugea, care, demisionând din armată, a intrat în Partidul Naţional Liberal, unde datorită temperamentului său avea prieteni chiar printre adversarii politici, iar în anul 1933 a fost ales senator de Durostor. Prin deosebita contribuţie pe care şi-au adus-o la ridicarea Sfântului Lăcaş, Paraschiva Gheorghiu şi familia Andreevici sunt consideraţi drept marii ctitori ai Mănăstirii Dervent.

Cu toate că în presa vremii se preconiza ridicarea unei mănăstiri de maici la Dervent, aşa cum de altfel se hotărâse încă din 1923, într-un document semnat de P. S. Episcop Gherontie se arată că, procedând la organizarea mănăstirii, a instituit doi călugări: un preot şi un cântăreţ pentru a face slujbe bolnavilor. Şirul preoţilor şi al monahilor care s-au succedat la Dervent după anul 1929 poate fi reconstituit pe baza unui istoric al mănăstirii întocmit de Ciupitu N. Teodor.

În octombrie 1931, ieromonahii Anastasie Negară şi Ghenadie Pavel sunt rânduiţi a sluji la Dervent, primind blagoslovenia de a deservi şi satul Galiţa. În acelaşi an, la 3 noiembrie, ieromonahul Anastasie Negară este ridicat la treapta de protosinghel şi numit “superior” al Schitului Dervent, avându-i ca ajutoare pe ieromonahul Ghenadie Pavel şi fratele Ştefan Ştefan. Primind de la P. S. Episcop Gherontie greaua misiune de a organiza aici un schit în toată puterea cuvântului, acest monah cuvios şi foarte binevoitor se îngrijea cu toată sârguinţa şi de bolnavii care veneau la Sfânta Cruce: îi ducea în interiorul paraclisului pentru a se închina Sfintei Cruci, le citea câteva rugăciuni şi-i ungea cu untdelemn din candela veşnic aprinsă, după care îi lăsa lângă Cruce câteva zile şi nopţi, căci, dormind acolo, majoritatea se tămăduiau.

Cele câteva chilii terminate serveau momentan ca adăpost bolnavilor şi credincioşilor, dar P. S. Episcop Gherontie era hotărât să întemeieze la Dervent o mănăstire de călugări, căci, aşa cum însuşi mărturisea, ” cu o mănăstire ridicată pe acele meleaguri, având ca vieţuitori oameni de nădejde, Cadrilaterul şi-ar fi schimbat faţa din punct de vedere religios, social şi patriotic”. Situată în judeţul Durostor, care împreună cu Caliacra forma Cadrilaterul – teritoriu mult disputat între români şi bulgari – o astfel de mănăstire ar fi însemnat o dublă mărturisire – ortodoxă şi românească – în favoarea populaţiei majoritare.


Fostul Paraclis construit peste amplasamentul Sfintelor Cruci

În iunie 1932 a venit la schit şi ieromonahul Nicanor Râcu de la Balaciu, pentru deservirea satului Galiţa, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an, Anastasie Negară a plecat de la schit fără urmă, întorcându-se peste scurt timp pentru a preda întregul inventar şi apoi retrăgându-se la Mănăstirea Balaciu.

Au urmat ca “preoţi deservanţi”, cum îi numea Sfânta Episcopie, ieromonahii Calistrat Proca şi Iuvenalie Mămăligă, iar în 1934 este atestată prezenţa ieromonahului Natanail Iliescu. În luna martie a aceluiaşi an presa locală menţionează un violent incendiu, izbucnit din cauza neglijenţei unui călugăr, care a dus la transformarea paraclisului într-un morman de chirpici şi la carbonizarea cârjelor şi a altor obiecte lăsate drept mărturie de bolnavii vindecaţi aici în chip minunat.

P. S. Episcop Gherontie, care a constatat personal pagubele produse de incendiu, va consemna evenimentul în Hrisovul pus la temelia Sf. Locaş ce se va ridica la Dervent, menţionând totodată şi minunea întâmplată cu acel prilej: “Deşi a ars tot ce era în săliţa cu Sfânta Cruce, între care şi o mulţime de cârje lăsate de bolnavii care au plecat tămăduiţi, focul nu s-a atins de nici o icoană, sfeşnic sau candelă, lucru constatat de Noi imediat după ardere. După Noi, aceasta este o minune”.

După acest tragic eveniment este consemnată şi stabilirea donatoarei Paraschiva Gheorghiu la schit, a cărei dorinţă pentru ridicarea unui sfânt lăcaş la Dervent venea în întâmpinarea celei a Prea Sfinţitului Episcop Gherontie. De altfel, în condiţiile unei afluenţe considerabile a credincioşilor în acest loc de reculegere şi tămăduire, se impunea în mod firesc ridicarea unei biserici.

Ridicarea bisericii Mănăstirii Dervent

În vederea ridicării unei biserici la Dervent, P. S. Episcop Gherontie a instituit un comitet de acţiune aflat sub preşedinţia sa, care avea misiunea de a strânge fondurile necesare şi era alcătuit din următorii membri:

  1. D-na Olimpia Andreevici – Coslugea.
  2. D-l Colonel E. Andreevici, Senator de Durostor.
  3. D-na Paraschiva Gheorghiu.
  4. Econom Gh. N. Ionescu – Revizor Eparhial – Călăraşi.
  5. D-l Dr. Taşcu Pucerea, Prefect al Jud. Durostor.
  6. D-l Eugen Cialîc din Călăraşi – Ialomiţa, Consilier Eparhial, însărcinat cu casieria.
  7. Protopop Vasile Slivneanu, Silistra.
  8. Preotul V, Stănescu, Ostrov,
  9. Ieromonahul Natanail Iliescu, superiorul schitului, supraveghetor.

Planul şi Devizul pentru acest Sfânt Locaş au fost întocmite de domnul inginer N. Săndulescu din Călăraşi, iar suma necesară se estima a fi de 450 000 lei.

La 5 iulie 1936 s-a pus piatra de temelie a viitoarei biserici a Mănăstirii Dervent în prezenţa membrilor comitetului de acţiune, a autorităţilor din Silistra, Ostrov şi Călăraşi, a domnului inginer Săndulescu, a clerului din judeţ (20 de preoţi), precum şi a peste 5000 de credincioşi. Acest important eveniment este consemnat în numărul din luna respectivă a revistei “Valuri Dunărene” din Silistra:


Tablou reprezentând sfinţirea locului viitoarei biserici de la Dervent

“Duminică 5 iulie (1936) a avut loc la Dervent (Durostor) punerea pietrei fundamentale a mănăstirii ce se va construi pe locul unde se găsesc Crucile Sfinte. Slujba religioasă a fost săvârşită de un sobor de preoţi în frunte cu P. S. Episcop Gherontie. Răspunsurile, foarte reuşite, au fost date de corul Catedralei din Silistra. După terminarea ceremoniei Pr. Stelian Popescu a făcut istoricul schitului Dervent şi a pomenit câteva din minunile săvârşite aici. După aceea, Prea Sfinţitul Episcop a arătat poporului însemnătatea Derventului şi a încheiat rugându-se pentru sănătatea M. S. Regelui, Curţii Regale şi poporului întreg. La ceremonie a asistat o populaţie numeroasă venită din toată Dobrogea”.

Acelaşi lucru îl aflăm din Hrisovul întocmit cu această ocazie de P. S. Episcop Gherontie:

“Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu împreună-lucrarea Sfântului Duh, eu smeritul arhiereu Gherontie Nicolau, Episcop al Constanţei (Vechiul Tomis şi Durostorului), pus-am piatra de temelie acestui sfânt locaş, astăzi 5 iulie, anul mântuirii una mie nouă sute treizeci şi şase, în al VI-lea an de glorioasă domnie a M. S. Bine credinciosul nostru Rege Carol al II-lea, iar al păstoririi noastre al XI-lea şi al LXXI-lea al vârstei, ca să fie spre închinare credincioşilor ce vor alerga la minunile Sfintelor Cruci de aici, din locul numit Dervent, judeţul Durostor, de pe marginea şoselei ce duce de la Târgul Ostrov la Constanţa. Cu această ocazie, am înfipt crucea şi am aşezat Sfintele Moaşte cu Sfântul Mir în partea de răsărit a Sfântului Locaş, afierosindu-l Prea Cuvioasei Maicii noastre Paraschiva de la Epivat”.

Pentru a înţelege cât de necesară era ridicarea unei biserici în această zonă, şi cu atât mai mult a unei mănăstiri – care reprezintă întotdeauna un mijloc de răspândire şi de menţinere a creştinismului autentic – trebuie precizat faptul că după patru secole de stăpânire otomană, bisericile, şi aşa puţine, existau doar la oraşe, sătenii fiind privaţi de bucuria cultului religios. De asemenea, P. S. Episcop Gherontie intenţiona să înfiinţeze la Mănăstirea Dervent şi un dispensar unde să fie trataţi bolnavii din comunele învecinate, căci nu exista nici un punct medical în zona respectivă.

Preocuparea Episcopiei pentru ridicarea Sfântului Locaş se va concretiza şi prin trimiterea unui călugăr în vederea strângerii de fonduri. Ieromonahul Natanail Iliescu, încă superiorul mănăstirii, raporta Episcopiei Constanţa că: “monahul Elefterie Mihail a trimis 10.600 lei de prin satele dobrogene unde era plecat în vederea strângerii de ajutoare pentru construirea bisericii”, iar prin raportul numărul 10 din 31 martie 1937 aducea la cunoştinţă faptul că “ar dori să aibă o mie de călugări ca părintele Elefterie şi ca cele 2 surori maici din comuna Independenţa – Ialomiţa”.


Fotografie din timpul construirii Bisericii Mănăstirii Dervent

Timp de mai bine de trei ani, umblând cu căruţa din sat în sat pentru a strânge de la oameni materiale de construcţie – uneori chiar cereale, pe care le valorifica vânzându-le statului, monahul Elefterie va reuşi să adune o parte din banii necesari construirii bisericii. Preţuirea pe care o aveau Sfintele Cruci de la Dervent în inimile credincioşilor a uşurat – parţial – munca părintelui, ţăranii ajutându-l “cu cai, cu căruţe şi cu braţele lor”.

Deşi în 1940, cu ocazia unei vizite canonice la Dervent – singura mănăstire din sudul Dobrogei – P. S. Episcop Gherontie preconiza terminarea bisericii în acelaşi an, evenimentele istorice – cu intrarea României în cel de-al doilea război mondial – au împiedicat acest lucru. În curs de finalizare se aflau în aceeaşi vreme chiliile monahilor şi camerele pentru găzduirea bolnavilor. La împlinirea a 15 ani de arhipăstorie a Prea Sfinţitului Gherontie, la 14 martie 1941, Preotul M. Rădulescu va contura importanţa ridicării mănăstirii de la Dervent – atât pentru activitatea ierarhului, cât mai ales pentru credincioşi: “Dacă ar fi făcut numai Mănăstirea Dervent era de ajuns spre a-i rămâne numele nemuritor, iar folosul real prin vindecările şi alinările de suferinţe care se dobândesc acolo sunt realităţi care grăiesc de la sine”. Deşi încă nu era terminată, se considera că biserica “poate sta alături de orice ctitorie domnească sau bisericească din ţară. Înzestrată cu posibilităţi de existenţă pentru vieţuitorii de acolo, este organizată ca o chinovie din timpurile de influenţă ale Bisericii Creştine”.

Biserica a fost terminată în 1942 şi sfinţită de P. S. Episcop Gherontie în ziua de 13 septembrie a aceluiaşi an. Locaşul are o temelie de piatră de 1,80 m, pereţii de cărămidă arsă, cu trei centuri de legătură cu fier şi beton armat, iar acoperişul de tablă albă galvanizată.

Biserica este construită în stil bizantin, cu trei altare: paraclisul din stânga adăposteşte Crucea făcătoare de minuni şi are hramul Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), paraclisul din dreapta este închinat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie), iar biserica principală are hramul Sfintei Prea Cuvioasei Paraschiva, care se serbează la 14 octombrie.

Ctitorul acestei biserici, precum şi organizatorul unei vieţi monahale autentice la Dervent, este părintele Elefterie Mihail, cel care a fost atât stareţ al mănăstirii, cât şi preot şi duhovnic al credincioşilor din satele învecinate şi despre care cei care l-au cunoscut mărturisesc că primise de la Dumnezeu trei mari daruri: al tămăduirii bolilor, al postirii şi al înaintevederii.