În locul părintelui Gheorghe Avram, la data de 1 august 1998, este numit stareţ protosinghelul Andrei Tudor, până atunci preot şi duhovnic al mănăstirii. După alegerea sa la conducerea acestui aşezământ monahal, a urmărit cu cea mai mare grijă respectarea rânduielii vieţii de obşte şi păstrarea unităţii duhovniceşti a mănăstirii, creând astfel un mediu propice desfăşurării unei vieţi monahale autentice.

[foogallery id=”776″]

După moartea Părintelui Elefterie, cei mai mulţi fraţi s-au răspândit, rămânând numai unul sau doi. Pentru aproximativ un an de zile – din august 1990 până în august 1991 – se va forma o nouă obşte sub conducerea protosinghelului Modest Zamfir, fost stareţ al Mănăstirii Cocoş (jud. Tulcea).

La 17 septembrie 1991 a fost numit egumen al Mănăstirii Dervent ieromonahul Gheorghe Avram – vieţuitor în obştea Mănăstirii Cocoş din anul 1984, unde îndeplinise ascultările de chelar, şofer şi apoi econom. Om tenace şi muncitor, dar şi cu dragoste de mănăstire, va porni de la o obşte care număra patru vieţuitori – părintele Movileanu Lazăr de la Mănăstirea Cocoş, ierodiaconul Dionisie Ulezu – şoferul Mănăstirii şi fraţii Matei şi Ion – pentru a ajunge în anul 1993 la un număr de 24 de vieţuitori.

Pe data de 17 Iulie 1993, monahul Nicodim, ctitorul schitului Peştera Sfântului Apostol Andrei din acea vreme, s-a accidentat mortal pe când confecţiona geamurile de la turnul peşterii. Acest schit aparţinea de Mănăstirea Dervent, astfel că jumătate din obştea Părintelui Gheorghe Avram a fost transferată la aşezământul situat la 30 km depărtare, în apropierea localităţii Ion Corvin. La Dervent au rămas doar câţiva vieţuitori: ieromonahii Gheorghe şi Andrei, ierodiaconul Elefterie, rasoforul Varnava şi patru fraţi, dar în aprilie 1994 numărul lor crescuse deja la treisprezece.

Prin dăruirea şi munca neobosită a stareţului Gheorghe Avram şi a celorlalţi vieţuitori, acest loc sfinţit prin jertfa supremă a unor martiri din zorile naşterii noastre creştine a început să reînvie din cenuşa uitării în care dictatura comunistă a încercat să-l îngroape zeci de ani la rând.

În ciuda dificultăţilor financiare, căci biserica fusese de curând renovată, la l august 1993 au demarat lucrările pentru construirea unei clădiri ce urma a adăposti stăreţia, chiliile, trapeza şi arhondaricul. Până la terminarea acesteia, oamenii care rămâneau peste noapte dormeau fie în paraclis, lângă Sfânta Cruce, fie în biserică, pe aşternuturi improvizate, iar vieţuitorii mănăstirii au locuit în vechile chilii, pe care I.A.S.-ul le transformase în magazii şi deveniseră aproape neutilizabile. În prezent, acestea au fost reamenajate şi consolidate, fiind folosite pentru cazarea muncitorilor.

Părintele stareţ Gheorghe Avram a depus eforturi deosebite pentru a face rost de materialele de construcţie necesare, iar de câte ori îi permitea timpul dădea o mână de ajutor muncitorilor şi fraţilor care lucrau la ridicarea clădirii. Jertfa părintelui stareţ şi a întregii obşti, alături de cea a arhitecţilor care au ajutat benevol şi a binefăcătorilor acestui sfânt locaş, au fost încununate în ziua hramului Mănăstirii – “Izvorul Tămăduirii” – din anul 1997, când Î.P.S. Lucian împreună cu un sobor de preoţi a sfinţit noua clădire. Spre amintirea celor care s-au ostenit la ridicarea acesteia a fost dezvelită o placă de marmură, aflată la intrarea în stăreţie, cu următoarea inscripţie:

“Cu vrerea Tatălui, cu bunăvoinţa Fiului şi cu împreuna lucrare a Duhului Sfânt, s-a înălţat acest corp de chilii între anii 1993-1997, cu ajutorul Arhiepiscopiei Tomisului, în timpul păstoririi Î.P.S. Lucian Florea, stareţul Mănăstirii Dervent fiind P.C. Protosinghel Gheorghe Avram. Lucrarea s-a executat după planul arh. Gabriela Sarvaş – Tulcea şi a ing. Fudui Mihai. Au contribuit credincioşi şi instituţii de binefacere. S-au evidenţiat cu contribuţii de seamă: Ion Ionescu dir. CNE Cernavodă, S.C. Romcim Medgidia, S.C. Argos Cernavodă, S.C. Gatforest Barcani-Covasna, S.C. Ostrovit SA Constanţa, A.F. Tinel Râmnicul-Vâlcea, Prefab. S.A. Călăraşi şi S.C. Cominco Băneasa. Sfinţirea s-a făcut de Î.P.S. Lucian al Tomisului în ziua de Izvorul Tămăduirii 2 Mai 1997. Scrie Doamne în Cartea Vieţii pe ostenitorii Mănăstirii şi pe toţi binefăcătorii acestui aşezământ.”

Cea mai mare contribuţie la ridicarea corpului de chilii a avut-o S.C. CNE Cernavodă prin d-l director Ion Ionescu, prin bunăvoinţa căruia s-a donat întreaga cantitate necesară de fier beton şi de plăci prefabricate pentru planşee, precum şi alte materiale de construcţie. Acum, când sufletul său s-a dus la Domnul, ne amintim cu o profundă admiraţie şi respect de felul smerit, fără alte intenţii ascunse, în care domnia sa privea tot ceea ce făcea pentru casa lui Dumnezeu. În clipele de oboseală şi stres, obişnuia să vină “într-o fugă” la Dervent, doar pentru a se ruga şi a privii cum vieţuitorii mănăstirii, “cot la cot” cu muncitorii înalţă construcţia. Aceasta era de ajuns pentru a se întări, şi a-şi putea continua munca sa de răspundere. De fiecare dată când era invitat la masă refuza politicos, nevrând a îngreuia mănăstirea în nici un fel.

Situaţia creştinilor ortodocşi din Ardeal l-a determinat pe părintele stareţ Gheorghe Avram ca în vara anului 1998 să ceară binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Lucian al Tomisului pentru a se întoarce în locul său natal – Valea Mare (jud. Covasna) pentru a ridica acolo o grandioasă mănăstire spre slava Ortodoxiei. A început din acel an o acţiune deloc uşoară, într-un mediu predominant catolic şi invadat de culte neoprotestante, pe care însă a îndeplinit-o exemplar, înălţând pe acele meleaguri româneşti, cu multă osârdie şi dăruire, o mănăstire cu care Episcopia Covasnei şi Harghitei se poate astăzi mândri.

În locul său, la data de 1 august 1998, este numit stareţ protosinghelul Andrei Tudor, până atunci preot şi duhovnic al mănăstirii. După alegerea sa la conducerea acestui aşezământ monahal, a urmărit cu cea mai mare grijă respectarea rânduielii vieţii de obşte şi păstrarea unităţii duhovniceşti a mănăstirii, creând astfel un mediu propice desfăşurării unei vieţi monahale autentice.

Străduindu-se să-i înveţe pe vieţuitorii mănăstirii cele trei reguli de bază ale vieţii monahale – cea a curăţiei trupeşti şi sufleteşti, cea a neagoniselii şi cea a ascultării – părintele pune accent mai ales pe cea din urmă, căci tăierea voii are puterea de a-i transforma pe monahi în slujitori desăvârşiţi ai Mirelui Hristos şi, în acelaşi timp, în adevăraţi îngeri ai pământului.

Protosinghelul Andrei Tudor este ajutat în greaua misiune a conducerii acestui sfânt aşezământ de sfaturile primite de la părintele său duhovnicesc – Arhimandritul Arsenie Papacioc de la Mănăstirea “Sfânta Maria” din Techirghiol, care prin experienţa sa îşi aduce o deosebită contribuţie la conturarea în cadrul Mănăstirii Dervent a unei vieţi monahale armonioase şi trăite la mare intensitate. Din acest motiv, Părintele Arsenie este considerat şi pomenit deseori ca fiind unul dintre vieţuitorii mănăstirii.

În aprilie 2001, a venit la conducerea Arhiepiscopiei Tomisului Înalt Prea Sfinţitul Teodosie Petrescu, ierarh tânăr şi cu o mare râvnă pentru îmbunătăţirea vieţii monahale a eparhiei, care îi va încredinţa părintelui Andrei şi răspunderea exarhatului din cuprinsul Arhiepiscopiei, iar pentru o perioadă de zece luni şi pe cea a stăreţiei mănăstirii Cocoş.

În istoria scrisă a mănăstirilor Dervent şi Cocoş a rămas ca punct comun nu numai această perioadă de stăreţie concomitentă a protosinghelului Andrei, ci şi o întâmplare minunată care a avut loc în ziua de 4 iunie 2001. Cu ocazia sărbătoririi a 30 de ani de la descoperirea moaştelor Sfinţilor Martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip, s-a organizat o procesiune în cadrul căreia acestea au fost purtate cu mare cinste de la Mănăstirea Cocoşu, unde se află depuse spre închinare, la bazilica paleocreştină de la Niculiţel în care fuseseră descoperite. Procesiunea a început în dupamiaza duminicii Rusaliilor, sfintele moaşte fiind duse mai întâi la Isaccea – locul martiriului, pentru a ajunge spre seară în cripta martirică de la Niculiţel unde se odihniseră timp de şaptesprezece secole. Aceste momente, a căror intensitate nu poate fi descrisă în cuvinte, au fost urmate de o noapte de priveghere, pe parcursul căreia monahii de la mănăstirile Cocoş şi Dervent, au citit pe rând, neîntrerupt, Psaltirea. În jurul orei două din noapte, unul dintre ei l-a rugat pe un alt monah să-i facă o fotografie. Totul părea să se fi derulat în limitele pioase ale unui astfel de eveniment şi nimeni n-a observat în acele momente nimic deosebit.

Abia mai târziu, când respectivul film fotografic a fost developat, a putut fi observat un fascicul puternic de lumină care cobora pe lângă fratele care citea Psaltirea şi se strecura în interiorul criptei unde se aflau raclele cu moaştele celor patru sfinţi martiri. Ceea ce a atras în mod special atenţia a fost faptul că acest fascicul luminos nu putea avea o sursă materială întrucât nici o lumină electrică nu era aprinsă şi – fapt şi mai inexplicabil – raza respectivă nu avea o traiectorie în linie dreaptă, ci la un moment dat urma direcţia unui arc de cerc, ceea ce depăşeşte legile fizicii. Fotografia respectivă şi negativul ei, mărturii ale minunii, au fost cercetate de mulţi fotografi şi toţi au admis veridicitatea şi misterul ei.

Părintele Petroniu Tănase, bătrânul şi duhovnicescul stareţ al schitului Prodromul din Sfântul Munte Athos, după ce a văzut această fotografie, a răspuns în scris plin de uimire:

“Lumina care a apărut este lumină cerească, în cinstea Sfinţilor Mucenici când s-au reîntors la sălaş. Fără îndoială, această lumină dumnezeiască este lumina sfinţeniei Sfântului Duh de care s-au învrednicit Sfinţii Mucenici prin jertfa lor, lumină nevăzută de ochii omeneşti, dar care s-a lăsat să fie prinsă de aparatul fotografic, ca o binecuvântare cerească peste cei ce făceau cu evlavie şi cinste prăznuirea Sfinţilor Mucenici”.

Astfel ştie Dumnezeu să ne mângâie cu darurile Sale cele bogate şi să ne arate în chip minunat că sfinţii se bucură când săvârşim cu dragoste şi evlavie pomenirea lor.

Câteva evenimente importante recente din viaţa mănăstirii au rămas adânc întipărite în memoria vieţuitorilor ei:

Cu ocazia hramului Izvorului Tămăduirii din anul 2004, prin binecuvântarea Î.P.S. Teodosie şi la propunerea Pr. Andrei, pentru a sporii bucuria credincioşilor, dar şi pentru a binecuvânta mănăstirea, au fost aduse spre închinare racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, care ocrotesc de multe secole mănăstirea Bistriţa din Vâlcea.

În ziua de 15 aprilie chiriarhul locului, obştea mănăstirii dimpreună cu o mare mulţime de credincioşi au întâmpinat racla cu moaştele Sfântului, care au fost aduse din Vâlcea de o delegaţie a mănăstirii de acolo. Începând din acest moment, timp de o zi, mănăstirea noastră a trăit o mare bucurie duhovnicească, prin prezenţa în mijlocul nostru a unui asemenea odor de mare preţ. Mii de credincioşi şi-au plecat genunchii la racla cu sfintele moaşte, cerând sănătate, ajutor, mijlocire către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi trecerea peste multele nevoi ce-l împresoară pe omul zilelor noastre.

Un moment emoţionant a fost la terminarea şederii Sfintelor Moaşte în mijlocul nostru, atunci când acestea erau purtate spre automobilul ce trebuia să le poarte spre multe din aşezările dobrogene. Atunci, o fată din Călăraşi, ce timp de peste 9 ani se chinuise având într-însa mulţime de demoni ce o supărau s-a simţit izbăvită de legătura celui rău, cu ajutorul Sfântului şi prin puterea Sfintei Cruci. Iată şi declaraţia pe care ne-a lăsat-o:

Mă numesc Ioan Nicoleta şi sunt născută în Călăraşi în anul 1978. La vârsta de 14 ani am venit prima dată la M-rea Dervent, după care am revenit de foarte multe ori. În anul 1996 m-am “îmbolnăvit”. Începând din acest an am început a colinda prin multe mănăstirii şi biserici pentru a-mi găsi izbăvire de demonii ce mă chinuiau zi şi noapte. În anul 1998, prin rânduiala lui Dumnezeu m-am vindecat la mănăstirea Clocociov din Oltenia şi timp de 6 săptămâni am fost uşurată de povara acestei boli, dar apoi au revenit aceleaşi crize cu aceleaşi stări, parcă mai înfricoşătoare ca mai ‘nainte. Întru-n asemenea atac al demonilor, nu mai ştiam de mine, tot trupul mi se zbătea, ţipam ca din gură de şarpe, iar atunci când preoţii î-mi citeau rugăciuni, molifte sau Sf. Maslu, frământarea şi zbuciumul meu erau la culme, astfel încât cel puţin 4 oameni trebuiau să mă ţină strâns pentru a se putea continua rugăciunea.

De ziua hramului Izvorului Tămăduirii (16.04.2004) eram la mănăstirea Dervent. Atunci când m-a apucat un puternic acces de criză, smucindu-mă, zbuciumându-mă şi ţipând, 7 persoane au trebuit să mă ţină. Seara am fost dusă de aceste persoane pe braţe la moaştele Sfântului Grigorie. În dimineaţa următoarei zile am fost adusă iar lângă racla Sfântului unde timp de jumătate de oră (aşa cum mi-au spus mai apoi prietenele mele care m-au ajutat) m-am zbătut, toţi cerând milă de la Dumnezeu şi Sfântului din’aintea lor. Apoi am fost dusă la Sfânta Cruce din Paraclis pentru 10-15 minute, şi de necrezut, m-am sculat sănătoasă. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine, nu mai aveam puterea pe care o aveam înainte, eram foarte speriată şi plină de emoţii, stări pe care nu le-am avut niciodată. Am putut merge singură, pe picioarele mele la Sfintele Moaşte, (care atunci se pregăteau să plece) şi m-am atins de raclă fără problemele pe care le aveam mai ‘nainte, atunci când mă întâlneam cu un lucru sfânt sau sfinţit. Am căzut în genunchi mulţumindu-I lui Dumnezeu, Sfintei sale Cruci şi Sfântului Grigorie pentru darul ce mi-au trimis. Ochii tuturor erau plini de lacrimi şi emoţie.

Mulţumesc Maicii Domnului, Mântuitorului Iisus Hristos, pentru izbăvirea ce mi-au adus-o, dar şi pentru suferinţele şi chinurile trimise ca o binecuvântare pentru mine, păcătoasa, şi totodată ca o întărire duhovnicească pentru cei din jurul meu ce mă vedeau chinuindu-mă.

Cu ajutorul Celui Preaînalt vreau să mă vindec de patimi, să fiu mai râvnitoare către cele sfinte şi să împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

Sfintele Moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul la Dervent (2004)
Sfintele Moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul la Dervent (2004)

Apoi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul au străbătut Dobrogea în lung și-n lat în cadrul celei mai lungi procesiuni din acest colţ de lume.

În aceeaşi zi a hramului “Izvorului Tămăduirii” din anul 2004, Înalt Prea Sfinţitul Teodosie al Tomisului, împreună cu un sobor se preoţi şi diaconi a oficiat în cadrul Mănăstirii Dervent slujba de sfinţire a primului cabinet stomatologic dintr-o mănăstire a Arhiepiscopiei Tomisului.

Acest cabinet situat la parterul complexului mănăstiresc, organizat în cadrul mănăstirii, a fost dintru început menit să deservească atât nevoile călugărilor, dar şi a persoanelor nevoiaşe din satele din jur, care de multe ori până atunci erau nevoiţi să-şi rezolve problemele de sănătate dentară în Constanţa, la 120 Km. Pentru realizarea acestui obiectiv am colaborat cu doamna Dr. Caraiane Aureliana, profesor la facultate Ovidius din Constanţa care s-a oferit să asigure asistenţă medicală în mod benevol, o zi pe săptămână, sâmbăta. Astfel, cabinetul a fost dotat cu aparatura necesară (unit, compresor, instrumentar etc.) întrunind toate condiţiile unui cabinet modern.

Un alt eveniment important a avut loc pe data de 5 octombrie 2004. Atunci, Înalt Prea Sfinţitul Teodosie Arhiepiscopul Tomisului, a oficiat Sfânta Liturghie la mănăstirea Dervent, după care, a sfinţit şi inaugurat complexul muzeistic al mănăstirii. Peste 40 de istorici români şi bulgari au fost prezenţi la această manifestare, ocazie cu care istoricului şi omului de ştiinţă Petre Diaconu i s-a oferit Distincţia Eparhială “Crucea Dobrogei” la împlinirea memorabilei vârste de 80 de ani.

Tot aici ar mai fi de adăugat că în ultimii ani s-au plantat în curtea şi împrejurimile mănăstirii peste 10.000 de pomi: salcâmi, plopi, nuci, sălcioară, dar şi mulţi pomi şi arbuşti ornamentali care au schimbat aspectul de pustiu din jurul aşezământului monahal.