Dar un lucru trebuie să accentuăm:

Dacă creştinismul apusean vrea să renască şi să-şi recâştige puterea pierdută acasă la el, trebuie să se reidentifice complet cu ortodoxia, nu să caute să toarne şi la noi apa oaselor lui îmbătrânite”.(Pr. Dumitru Stăniloae) 

Vă oferim astăzi un articol al pr. Dumitru Stăniloae, preluat de pe site-ul ortodox Război Întru Cuvânt, în care marele nostru teolog arată, încă odată, valoarea inestimabilă a ortodoxiei ca adevăr mântuitor şi îndumnezeitor unic.

   Părintele observa şi în Apus numeroase semne de reîntoarcere la acest izvor de apă vie, dar ele se vor fi manifestat până la capat mai ales la nivel personal, prin convertirea la ortodoxie a numeroşi catolici, mulţi dintre ei chiar clerici. Viaţa religioasă din confesiunile vestice este pe moarte. De la cel mai înalt nivel până la nivelele de jos sunt luate măsurile necesare ca nu cumva oamenii să aibă şansa să-şi mai ostoiască setea în apa limpede a ortodoxiei, ci să şi-o amăgească cu licorile otrăvitoare ale unei frăţietăţi făţarnice, mincinoase, ba să o otrăvească şi pe aceasta, să o polueze cu minciuni şi surogate umaniste, pentru ca, dacă s-ar putea, nimeni să nu mai ştie niciodată gustul Duhului Adevărului. În acelaşi timp, acest articol de referinţă pentru gândirea părintelui Dumitru Stăniloae arată odată în plus falsitatea celor care, cu insinuări vulpeşti, confundă voit Legea veche cu Adevărul dreptei-credinţe, al Revelaţiei ultime (în afara căreia nimic altceva nu mai avem a aştepta!), ocolind un lucru simplu, dar esenţial: a fi ortodox înseamnă esenţialmente a fi îndrăgostit de Adevăr, deoarece dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr: Ortodoxia – lumina curată a lui Hristos

   „Fiul lui Dumnezeu s-a coborât în lume în trup smerit de om şi a suportat umilirile, şi patimile cele înfricoşate, ca să ne reveleze adevărul dumnezeiescsingurul prin care ne putem înălţa viaţa cu adevărat şi ne-o putem mântui. Nici unul din sistemele filosofice, câte au fost construite de la apariţia creştinismului, nu a putut suporta nici pe departe proba vreunei comparaţii cu învăţatura lui Hristos, nici în încheieturile lui doctrinare, nici în urmările practice. Creştinismul a rămas pe deasupra tuturor, neîntrecut, neajuns, neînlocuibil, un infinit de profunzime şi de armonie. Numai omul care trăieşte cât mai conform cu el trezeşte în toate conştiinţele respectul şi admiraţia fără rezerve, numai societatea care şi-a încreştinat cat mai deplin conţinuturile şi aspiraţiunile sale de viaţă s-a constatat că s-a apropiat de idealurile dreptăţii şi armoniei sociale.

   Toate ideologiile pasionate ale primelor veacuri, pe care a încercat omenirea să le ia ca norme pentru organizarea politică şi socială a popoarelor, n-au făcut decât să înmulţească patimile, dezbinările, forţele dezechilibrării şi neliniştii în sânul societăţii omeneşti, pe măsura depărtării lor de învăţătura creştină, care a dovedit în practică un adevăr absolut, lipsit de orice scădere. Dar din formele în care s-a ramificat creştinismul în istorie, aceea care a păstrat în mod cu totul curat adevărul lui Hristos, este ortodoxia.

În două feluri se poate constata acest fapt:

   Întâi prin mărturia istoriei, care ne arată că singură Biserica ortodoxă nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevărului revelat şi cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Noi avem până azi creştinismul aşa cum l-au avut Sfinţii Părinţi din sec. II-V. Toţi teologii catolici, anglicani, protestanţi recunosc aceasta, unii făcând se înţelege, chiar din aceasta o vină a Bisericii noastre, declarând-o falsificată, pietrificată în idei şi forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevărul creştin dupa cerinţele fiecărui om. Prin urmare Biserica Ortodoxa n-a ştirbit adevărul coborât de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfătoşeniilor omeneşti, n-a purces la zădărnicirea supremei acţiuni a lui Dumnezeu, de a readuce lumea la adevăr.

   Cine a purces pe calea schimbărilor după principiul adaptării în spiritul timpului, trebuie să schimbe continuu, o dată ce şi timpul se schimbă fără încetare. Unde se poate ajunge, în felul acesta, ne-o arată protestantismul, care în mulţi din reprezentanţii lui a ajuns până dincolo de orice învăţătură creştină fundamentală.

   Daca toate aceste schimbări sunt omeneşti, se înţelege că greu se va găsi una care să poată pretinde cu succes o polarizare a întregului creştinism în jurul ei. Unitatea creştinismului diversificat în atâtea forme amestecate cu adausurile raţiunii umane, în dezvoltarea ei istorică, nu se va putea realiza decat prin concentrarea tuturor în jurul adevărului divin nefalsificat de oameni, aşa cum îl aflăm în primele veacuri creştine şi cum e mărturisit până azi de Biserica ortodoxă . E punctul de vedere care s-a impus mai mult în conştiinţa teologică şi creştină din toate ţările, pentru că e cel mai just, cel mai rezonabil. Între oamenii care se ceartă, pacea se poate restabili temeinic numai prin supunerea lor unui for care-i depăşeşte: lui Dumnezeu.

   Interesant este de altfel că pasiunea aceasta pentru adevăr, adică pentru Revelaţiunea divină, în orice dezbatere cu privire la refacerea unităţii creştine, caracterizează în mod deosebit conştiinţa ortodoxă. Dintre toate ramurile creştine, ea singură a rămas totdeauna pe lângă rolul de-a fi martoră a adevărului, de a sta lângă adevăr. Se prezintă şi azi ca şi în trecut din partea altor confesiuni creştine fel de fel de considerente şi de atracţii prin care ar vrea să se facă pe ele centre de polarizare a creştinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se ridică în slăvi persoane omeneşti şi scaune din care ar izvorî binefaceri copleşitoare peste lume. De adevărul lui Hristos şi de Hristos însuşi nu vorbeşte însă nici o altă ramură creştină. Cel puţin în faţa ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindcă se jenează. Singură Biserica „dreptei credinţe”, a „dreptului adevăr”, vorbeşte numai de adevărul lui Hristos, numai de adevărul revelat, pentru că numai ea îl are, numai ea a rămas pe lângă el, respingând ispitele lumeşti şi primind mucenicia veacurilor. Ortodoxia stă singură pe lângă scaunul lui Hristos, până la plinirea vremii, când adevărul ei va trebui să câştige toată omenirea ce e dornică să facă mai întâi până la capăt experienţa „creaţiilor” sale.

   În al doilea rând faptul că ortodoxia reprezintă adevărul nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativă a ei cu oricare altă ramură creştină. Formele creştinismului apusean sunt treptele unei continue diluări a adevărului integral al Revelaţiei. S-au tot făcut acolo concesii patimilor omeneşti, până ce creştinismul a slăbit atât de mult în autoritatea şi densitatea lui de factor supraomenesc, încât le-a fost uşor acestor patimi să-l înlăture aproape cu totul. Ortodoxia singură a rămas să înfrunte de pe poziţia deplinei intransigenţe aceste patimi, să zugravească omului un ideal [ne]relativizat, să susţină în sufletul acestuia conştiinţa că ortodoxia e ceva într-adevăr de dincolo de lume şi chiar daca el nu poate atinge idealul ce i-l zugraveste ea, totusi tinde tot mai sus, continuu nemulţumit cu ceea ce a realizat. Idealul de om al credinţei răsăritene nu e un ins care ştie doar să-şi ascundă sub aparenţe de civilizaţie prea exageratele porniri pătimaşe. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicală, ea cere absolutul. Cere dezrădacinarea reală a patimilorNu un om „civilizat”, moderat în toate, atent la aparenţe cu semenii, ci un om transfigurat până în adâncuri, purificat total, un intransigent al sfinţeniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic şi prin pilda sfinţilor ei. Ea cere mult, căci ştie că numai cerând mult, se poate obţine de la majoritate măcar puţin şi se satisface setea religioasă a omului, care nu se împacă cu diluări din partea Bisericii.

   Relativismul religios şi moral al Apusului a dus lumea la biologismul său nesăturat şi la toate neajunsurile sociale. Acesta l-a făcut izvorul tuturor doctrinelor care au dezlănţuit şi au justificat patimile omeneşti. În Apus creştinismul a avut ca ideal să „civilizeze” pe om, pentru a-l scoate din barbaria unde se afla până acum opt sute de ani. În Răsarit, unde creştinismul apăruse într-o lume civilizată de mult, idealul a fost unul mai înalt: să-l sfinţească. Poate a fost necesară această etapă în Apus. Dar de aci urmează că acum creştinismul apusean trebuie să se înalţe la treapta mai înaltă, pe care o reprezintă ortodoxia. A venit timpul ca ortodoxia să pătrundă în Apus, dacă vrea acela să găsească o ieşire din starea imposibilă la care l-a dus civilizaţia, ca şi pe popoarele în mijlocul carora a apărut creştinismul.

   Creştinismul apusean îşi dă însuşi seama că ortodoxia reprezintă forma cea mai dens-religioasă din tot creştinismul şi cu cea mai intensă vitalitate. Ambele confesiuni apusene privesc, în suprema criza prin care trec acum, cu ultima nădejde spre sud-estul european, admirând religiozitatea masivă şi unanimă a popoarelor ortodoxe. Spiritualitatea ortodoxă e studiată cu fervoare şi e admirată ca o adevărată minune. Apusul creştin îşi nădăjduieşte renaşterea prin Răsărit. Aici Hristos domină cu tot adâncul de putere misterioasă care emană din el. Nu omul, unul singur, sau fiecare individ, ca în Apus, formează aici cuprinsul scrisului şi vorbirii creştine, ci Hristos. Tocmai din dorinţa de a se întineri cu forţa religioasă nouă, ni se fac fel de fel de chemari drăgăstoase din partea reprezentanţilor acestui creştinism apusean. Dar un lucru trebuie să accentuăm: Dacă creştinismul apusean vrea să renască şi să-şi recâştige puterea pierdută acasă la el, trebuie să se reidentifice complet cu ortodoxia, nu să caute să toarne şi la noi apa oaselor lui îmbătrânite. Creştinismul apusean trebuie să restabilească pe Hristos în centrul conştiinţelor, înlăturând domnia omului.

   Neamul nostru e fericit ca sufletul lui a crescut şi este înrădacinat în adevărul cel nealterat al lui Hristos. Adevărul acesta întreg şi drept ca lumina, i-a limpezit chipul frumos şi sănătos al sufletului său, i-a dat o pornire nereţinută spre ideal, l-a împodobit cu bunătate, cu echilibru, cu înţelegere largă, cu frână în tot ce e patimă şi cu înclinări curate. Suntem unul dintre cele mai spiritualizate şi mai înţelepte neamuri, datorită ortodoxiei. Prin ea am îndeplinit cea mai importantă funcţie istorică pentru Europa, apărând-o în tot trecutul de haosul Asiei. A încerca o desfacere a acestui neam din ortodoxie, înseamnă a încerca o dezrădăcinare, a-l face să-şi lepede cu dispreţ tradiţiile scumpe şi însăşi identitatea lui. Aceasta e o imposibilitate. Prin ortodoxie noi suntem noi înşine. Prin ea suntem cei dintâi într-o casă care-i a noastră din moşi-strămoşi şi nu codaşi într-o casă ocupată de alţii. Un neam care ţine la demnitatea lui trebuie să fie întreg acolo unde este. Un neam hibrid, cu jumatate fiinţă într-o parte, cu jumătate în alta, nu ştie ce este niciodată. O parte nu te priveşte cu încredere, cealaltă te repudiază şi nu iţi oferă nici una ambianţa spirituală să joci un rol cu demnitate şi cu curaj. Nu există nici un neam care să ofere în întregime acest jalnic aspect de hibridism. Ar fi de râsul lumii.

   Destinul unui neam nu se croieşte din poziţii intermediare şi din cârpituri. El trebuie să aibă un relief categoric, o poziţie netă. Drumul lui trebuie să fie o axă dreaptă, ca linia adevăratului caracter, pornind de la izvoare şi înaintând îndrăzneţ în întunericul viitorului. Destinul nostru e hotărât de istoria noastră”.