Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat

Sfântul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei era originar din Betsaida – localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în provincia Galileea – fiind fiul unui pescar cu numele Iona şi frate al Sfântului Apostol Petru, verhovnicul.

Aflându-se printre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, Andrei a auzit mărturisirea acestuia: “Iată Mielul lui Dumnezeu” ( In. 1, 36) şi, recunoscându-L pe Mesia Cel aşteptat, a mers pe urmele Lui împreună cu un alt ucenic al Înaintemergătorului, despre care unii Sfinţi Părinţi spun că ar fi fost Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. Această primă întâlnire dintre Sf. Andrei şi Mântuitorul este descrisă astfel în Sfânta Evanghelie: Iisus, întorcându-se şi văzându-i că merg după El le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea (In. 1, 37-39). Aflându-l apoi pe fratele său mai mare – Simon Petru – Andrei i-a vestit cu bucurie că “a găsit pe Mesia” ( In. 1, 41).

După închiderea Sfântului Ioan Botezătorul în temniţă, trecând Iisus pe lângă Lacul Ghenizaretului, i-a văzut pe cei doi fraţi “aruncând mreaja în mare” şi i-a chemat să-L urmeze, zicându-le: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” ; iar ei îndată lăsând mrejele au mers după El ( Mt. 4,18-20). Din acest moment, Sf. Apostol Andrei a fost martor şi participant direct la toate evenimentele care au încununat viaţa pământească a lui Hristos, deşi Sfintele Evanghelii îl mai pomenesc nominal doar de două ori: o dată la minunea înmulţirii pâinilor, dincolo de Marea Galileii, când el L-a înştiinţat pe Mântuitorul că în mulţime era un băiat care avea cinci pâini de orz şi doi peşti ( In. 6, 8-9), iar a doua oară după învierea lui Lazăr când, împreună cu Filip, a spus Domnului că nişte elini veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui vroiau să-L vadă ( In. 12, 20-22).

Ascultând cuvintele Mântuitorului şi văzând minunile săvârşite de El, Sf. Andrei a fost cuprins de dorinţa de a vesti tuturor pe Mesia pe care-L găsise. Puterea pentru această misiune a primit-o o dată cu ceilalţi apostoli atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei în chipul limbilor de foc. Cel Care a amestecat limbile neamurilor la Turnul Babel ca să nu se mai înţeleagă între ele, a trimis la Cincizecime pe Duhul Său Cel Sfânt spre a-i lumina pe nişte simpli pescari din Galileea să grăiască în toate limbile pământului pentru a putea astfel să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la toate popoarele.

Întărit de puterea Duhului Sfânt, Apostolul Andrei, cel întâi chemat, a vestit Cuvântul lui Dumnezeu în Asia Mică – întemeind comunităţi creştine în cetăţile Antiohia, Efes şi Elicori – precum şi în Tracia şi în nordul Mării Negre, ajungând până la Kiev. S-a întors apoi spre Bizanţ şi a coborât prin Macedonia şi Tesalia până la Patras – cetate din Ahaia (Grecia de azi) – unde a fost prins, acuzat printre altele că este iscoadă dacică şi condamnat la moarte de închinătorii la idoli. A fost răstignit pe o cruce în formă de “X” – numită până azi “Crucea Sfântului Andrei” – în timpul domniei lui Domiţian, fiind în vârstă de aproape 90 de ani.

Moaştele Sfântului Apostol Andrei au rămas în Patras până în secolul al IV-lea, când Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, le-a mutat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, împreună cu cele ale Sfinţilor Luca şi Timotei. La începutul secolului al XIII-lea au fost duse în Italia şi abia în anul 1964 capul Sfântului Andrei, iar în 1980 crucea sa, au fost restituite Bisericii Ortodoxe a Greciei şi depuse în Catedrala Mitropolitană din Patras.

Biserica primară a stabilit, încă de la sfârşitul secolului al II-lea, ca dată de prăznuire a Sfântului Apostol Andrei ziua de 30 noiembrie, iar Biserica Ortodoxă Română l-a ales ca ocrotitor al ei. Pomenirea sa înseamnă în fiecare an încă o lumină în candela de douăzeci de veacuri aprinsă a neamului nostru şi un îndemn pentru a păstra credinţa creştină la fel de curată şi roditoare ca sămânţa pe care Apostolul cel întâi chemat a aruncat-o pe pământul dintre Dunăre şi Mare.

Dovezi ale trecerii şi propovăduirii Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul ţării noastre

Aprinşi de dumnezeiască râvnă şi cu încredere desăvârşită în promisiunea lui Hristos: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ( Mt. 28, 20), cei douăsprezece apostoli au aruncat mrejele cuvântului pentru a aduce întreaga lume la credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat pentru a noastră mântuire, ne-a răscumpărat prin Sfânt Sângele Său şi ne-a dăruit nădejdea vieţii veşnice prin Preaslăvita Sa Înviere.

Între neamurile care au avut marea binecuvântare de a primi Evanghelia lui Hristos direct prin predica Sfinţilor Apostoli s-au aflat şi sciţii. Despre pătrunderea timpurie a creştinismului pe teritoriul ţării noastre dă mărturie Sf. Apostol Pavel care în anul 63 scria în Epistola către Coloseni: “Nu mai este grec şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob sau liber, ci toate şi întru toţi Hristos” ( Col. 3, 11), precum şi Sf. Iustin Martirul şi Filozoful (+165) care, în lucrarea sa “Dialog cu iudeul Trifon”, scrie: “Nu este nici măcar un neam de oameni – fie barbari, fie elini, fie în genere cu orice nume ar fi numit, sau din amoxobi ( sciţi) sau din cei ce se numesc nomazi, sau care locuiesc în corturile în care cresc vitele – la care să nu se aducă rugăciuni şi euharistii în numele lui Iisus Cel răstignit, Părintele şi Creatorul tuturor”.

De altfel, ancorarea teritoriului Scythiei Minor în cultura şi formele de viaţă greceşti şi apoi romane a oferit condiţii prielnice pentru propovăduirea şi primirea creştinismului încă de la apariţia lui.

După cum mărturiseşte Sfânta Tradiţie, atât cea scrisă, cât şi cea orală, pe teritoriul ţării noastre Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită de Sf. Apostol Andrei. Scriitorii bisericeşti din primele secole care vorbesc despre acest fapt sunt numeroşi. Astfel, Ipolit Romanul, în lucrarea “Despre Apostoli”, scrisă în prima jumătate a secolului al III-lea, arată că “Andrei a vestit cuvântul Evangheliei sciţilor şi tracilor”, iar în secolul al IV-lea Eusebiu de Cezareea (+340) menţionează în “Istoria bisericească” următoarea informaţie, preluată de la Origen (+254): “Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Andrei i-au căzut sorţii să meargă în Sciţia”. În Doctrina Siriacă a Apostolilor se arată de asemenea că teritoriile încreştinate de el sunt “Niceea, Nicomidia, Bithynia şi Gothia”, iar Omilia lui Pseudo Atanasie precizează că “Sf. Andrei a făcut misiune printre greci şi barbari”.

Tradiţia conform căreia Sf. Apostol Andrei a predicat sciţilor a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti. Astfel, în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol se menţionează că acest apostol “a predicat în Pont, Tracia şi Scythia” şi că a hirotonit Episcop de Odessos pe un ucenic al său cu numele Amplias, probabil acesta fiind cel amintit de Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani. În secolul al XIV-lea, scriitorul bizantin Nichifor Calist precizează că Sfântul Andrei “a predicat în cetăţile Pontului Stâng, locuit de greci, romani şi geto-daci”, iar în literatura teologică românească această informaţie apare pentru prima dată în secolul al XVII-lea, în “Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, scrisă de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în care se menţionează următoarele: “Apostolului Andrei i-au revenit prin sorţi Bitinia şi Marea Neagră şi Porţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia, Tesalia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”.

Faptul că teritoriile de pe ţărmul apusean al Mării Negre au fost încreştinate de Sf. Apostol Andrei este susţinut şi de tradiţia orală, fiind o realitate atât de adânc înrădăcinată în memoria şi conştiinţa oamenilor încât nu poate fi nicicum pusă la îndoială. Sf. Andrei a adus cu el nu numai Evanghelia lui Hristos, ci însăşi puterea Duhului Sfânt cu care a săvârşit nenumărate minuni. Fiind mult mai măreţ şi mai concret decât amuletele din lut şi decât zeii pe care îi veneraseră dintotdeauna, a rămas mereu viu în amintirea locuitorilor acestor ţinuturi. Imaginea Sfântului Apostol, cu bunătatea şi milostivirea sa, cu dragostea şi puterea sa, a devenit subiect de legende, balade, colinde şi obiceiuri, care s-au transmis din generaţie în generaţie, menţinând mereu vie în conştiinţa poporului originea apostolică a creştinismului său:

Unul dintre aceste colinde, care poate fi considerat o dovadă din tradiţia orală a faptului că poporul român s-a născut creştin, pomeneşte de schitul sau mănăstirea lui Andrei, la care veneau Decebal şi Traian – marile figuri ale începutului de neam:

Există de asemenea în Dobrogea toponime care amintesc de trecerea pe aceste meleaguri a Sfântului Apostol. Astfel, în apropiere de comuna Ion Corvin, este venerată ca un loc sfânt până în zilele noastre “Peştera Sfântului Andrei”, în prezent aici ridicându-se o măreaţă mănăstire spre slava lui Dumnezeu şi a Sfântului Apostol. Legenda din popor spune că Sf. Andrei şi-a găsit loc de odihnă împreună cu ucenicii săi în această peşteră, unde a săpat în stâncă şi o bisericuţă. În pădurea din jur se află un pârâiaş cu nouă izvoare, în formă de cruce, unde e foarte posibil să fi fost botezaţi în numele Sfintei Treimi primii creştini ai acestor locuri.

Având în vedere caracterul misionar al creştinismului din primele veacuri, se poate afirma cu certitudine că unii dintre cei încreştinaţi de Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor au dus “vestea cea bună” despre Hristos Cel înviat şi în nordul Dunării, în Dacia propriu-zisă, binecunoscute fiind legăturile strânse care existau între locuitorii de pe cele două maluri ale fluviului, astfel încât sămânţa aruncată de Sf. Apostol în Dobrogea a rodit pe întreg teritoriul ţării noastre.

Poporul care s-a născut creştin

Poporul pe care Sfântul Apostol Andrei l-a găsit pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare avea credinţele lui care ţineau mai mult de magie decât de religie şi nu alcătuiau un sistem filozofic sau o mitologie închegată. Aceste credinţe, reprezentate printr-o serie de datini legate de calendarul agricol şi de cel păstoresc, s-au menţinut şi sub stăpânirea romană, până spre sfârşitul secolului I, dovadă fiind păstrarea amuletelor şi a micilor statuete de pământ ale zeilor locali.

Relativ la puţină vreme după propovăduirea Sfântului Apostol Andrei pe pământul Dobrogei, creştinismul s-a răspândit cu repeziciune, fiind uşor şi firesc adoptat, căci poporul care tocmai atunci începea să se nască era pregătit sufleteşte pentru a-L primi pe Hristos. Pătrunderea Evangheliei pe aceste meleaguri nu a produs însă o dezrădăcinare totală a vechilor zei; n-au fost dărâmate temple, n-au fost sfărâmaţi idoli şi nu s-au purtat lupte nici măcar în conştiinţele oamenilor, ci s-a păstrat un păgânism popular adaptat creştinismului până în zilele noastre. Populaţia rurală nu a renunţat la datinile moştenite din străbuni, nevăzând nici o contrazicere între vechea şi noua credinţă. Aşa cum arată istoricul P. Panaitescu “Poporul s-a plecat în faţa soliei noi care i se aducea şi a pătruns în Biserică, aducând cu dânsul în faţa altarelor şi riturile sale preistorice”. Într-un mod absolut natural, Dacia lui Zamolxis a devenit curând teritoriul bisericilor lui Iisus Hristos şi al noii religii a păcii şi iubirii.

Răspândirea rapidă a creştinismului la daco-romani a fost favorizată de relaţiile culturale, religioase şi comerciale ale cetăţilor greceşti de pe ţărmul apusean al Pontului Euxin – Histria, Callatis, Tomis – cu regiuni din Peninsula Balcanică şi din Asia Mică, precum şi de legăturile comunităţilor din nordul Dunării cu populaţia sud-dunăreană romanizată, în mijlocul căreia predicase Sf. Apostol Pavel şi ucenicii săi. La pătrunderea noii credinţe au contribuit şi coloniştii aduşi de Împăratul Traian (98-117) după cucerirea Daciei în anii 105-106.

La răspândirea noii credinţe au contribuit şi coloniştii aduşi de Împăratul Traian (98-117) după cucerirea Daciei în anii 105-106.

De asemenea, un rol important au avut creştinii din rândul ostaşilor romani aduşi în această regiune pentru apărarea graniţei nordice a imperiului de năvălirile popoarelor migratoare. Astfel, pe teritoriul Daciei au fost staţionate: Legiunea XIII Gemina la Apulum, Legiunea V Macedonia la Potaissa, Legiunea XI Claudia la Durostorum, precum şi numeroase trupe auxiliare, unele aduse din regiuni precum Peninsula Balcanică sau provinciile orientale ale Imperiului, în care învăţătura creştină era foarte răspândită. În secolul al II-lea existau în Dacia legiuni întregi formate numai din creştini, care fuseseră trimişi aici din două motive: pe de o parte pentru curajul lor ce răspundea nevoii de a apăra graniţa cu o armată puternică, iar pe de altă parte din dorinţa împăraţilor de a curăţa Imperiul de creştini care erau consideraţi o ameninţare din cauza numărului lor foarte mare.

La mijlocul secolului al III-lea, un rol important în pătrunderea creştinismului la daco-romani au avut prizonierii aduşi de goţi în această regiune, care au desfăşurat o intensă activitate de misionarism, aşa cum menţionează istoricul bisericesc Philostorgius (368-425 d.Hr.): “Pe când domnea Valerianus şi Galierius, o parte din sciţii (goţii) de dincolo de Istru au trecut pe teritoriul romanilor şi au pustiit o bună parte din teritoriul Europei. Apoi, trecând în Asia, au năvălit în Galatia şi Capadochia, de unde au luat mulţi prizonieri, printre aceştia şi clerici. Aceşti prizonieri şi oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii au convertit mulţi dintre ei la adevărata credinţă şi i-au convins să îmbrăţişeze religia creştină în locul credinţei păgâne”. În secolul următor, misionarii trimişi de Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur şi-au adus o contribuţie importantă la răspândirea Evangheliei lui Hristos pe teritoriul dintre Dunăre şi Carpaţi.

Prezenţa creştinismului în Dobrogea în primele două-trei secole nu poate fi pusă la îndoială, chiar dacă nu s-au găsit menţiuni arheologice scrise corespunzătoare perioadei respective. Acest fapt se datorează fie sărăciei adepţilor, care nu-şi permiteau construirea unor monumente funerare durabile, fie temerii de persecuţii, care îi determina pe mulţi creştini să nu-şi vădească în acest mod credinţa, fie năvălirilor popoarelor migratoare care au distrus astfel de posibile monumente. Cu toate acestea, aşa cum subliniază istoricul P. Panaitescu, “la Dunărea de Jos creştinarea daco-romanilor a început mult mai devreme decât lasă să se înţeleagă inscripţiile şi monumentele descoperite”, care datează numai începând din vremea lui Constantin cel Mare.

Există însă numeroase alte mărturii – literare, lingvistice şi istorice – care pun mai presus de orice îndoială faptul că în rândul populaţiei daco-romane creştinismul s-a răspândit încă din primele trei secole. O dovadă în acest sens o reprezintă, de exemplu, numărul mare de cuvinte de origine latină existente în terminologia bisericească a limbii române, ceea ce demonstrează faptul că încreştinarea geto-dacilor s-a făcut concomitent cu romanizarea lor.

Popoarele din jurul Daciei au adoptat noua religie mai târziu, motiv pentru care îşi pot preciza data exactă a încreştinării, cu anul şi chiar cu ziua respectivă. Poporul nostru însă nu o poate preciza deoarece s-a născut creştin în mod spontan, natural, o dată cu dezvoltarea romanităţii sale. El are creştinismul încrustat în însăşi fiinţa sa, aceasta fiind una din coordonatele principale care-l definesc ca neam şi-i susţin identitatea de-a lungul istoriei.

Sfinţi Martiri din Scythia Minor

Cea mai puternică dovadă a largii răspândiri de care s-a bucurat creştinismul încă din primele secole pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare este reprezentată de numărul foarte mare de martiri din Scythia Minor care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiilor declanşate de împăraţii romani, care considerau noua religie un pericol pentru însăşi existenţa Imperiului. Persecuţiile au început în timpul domniei lui Nero, în anul 64 d.Hr., şi au continuat sub împăraţii Domeţian, Traian, Adrian, Marcu Aureliu, Alexandru Sever, Septimiu Sever, Deciu, Diocleţian şi Iulian Apostatul.

Provincia romană Scythia Minor, de la periferia imperiului, nu a făcut excepţie de la aceste persecuţii, dar informaţiile despre timpul, locul şi numele celor care au pătimit pentru Hristos în Dobrogea creştină sunt destul de puţine. “Acta Sanctorum” menţionează un şir de martiri din Scythia Minor, dintre care unora nu le precizează locul unde au fost martirizaţi şi nici de către cine, ci numai numele şi ţara. Aceştia sunt: Evagrius, Benignus, Christus Sive, Cresto, Arestus, Sinidia, Rufus, Patricius şi Zosim, toţi martirizaţi la începutul secolului al IV-lea şi având zi de pomenire în luna aprilie.

Tomis (Constanţa de azi) – cel mai însemnat oraş din provincia romană Scythia Minor – a dat peste 60 de martiri în timpul persecuţiilor lui Diocleţian, Maximian, Galeriu şi Liciniu. Dintre aceştia, cei mai cunoscuţi sunt: Episcopul Efrem al Tomisului, care a primit cununa muceniciei într-o zi de 7 martie, cel mai probabil în anul 304, precum şi cei şase martiri care au pătimit la Tomis în anii 320-323: Macrobiu, Gordian, Ili ( Heli), Zotic, Lucian şi Valerian, pomeniţi la 13 septembrie. De asemenea, la 2 şi 3 ianuarie, Martirologiile apusene pomenesc ca martiri la Tomis pe fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin, precum şi pe Episcopul Titus, care a pătimit în timpul persecuţiei lui Liciniu.

Al doilea centru ca importanţă după Tomis în ceea ce priveşte numărul şi însemnătatea martirilor care au pătimit sau care erau cinstiţi acolo în epoca paleocreştină este vechiul Axiopolis (Cernavodă de azi). Dintre numeroşii martiri pomeniţi în vechile sinaxare la Axiopolis, de cea mai mare cinstire se bucurau: Chiril – care avea cinci zile de pomenire, Chindeus – cunoscut ca sfânt taumaturg – şi Dasius – ale cărui moaşte s-au păstrat o vreme la Durostorum, apoi au fost duse la Ancona, în Italia, unde se află şi azi.

Între cele cinci cetăţi de la Dunărea de Jos unde au fost semnalaţi martiri creştini la începutul secolului al IV-lea se numără şi Halmyris, aflată în nordul Dobrogei, nu departe de braţul Sf. Gheorghe şi de actualul sat Dunăvăţ. În această cetate au fost scoase la lumină cele mai vechi sfinte moaşte din Dobrogea, aparţinând preotului Epictet şi monahului Astion, care au primit cununa de ,,martiri ai lui Hristos” în ziua de 8 iulie a anului 290 şi a căror pătimire este prezentată în ,,Acta Sanctorum”.

Aceste odoare de mare preţ au fost descoperite în ziua de 15 august 2001, într-o criptă martirică aflată sub altarul Bazilicii Episcopale a Halmyrisului, de către o echipă româno-americană de arheologi, condusă de Prof. dr. Mihail Zahariade. O inscripţie păstrată parţial, aflată pe peretele de răsărit al criptei, aduce lămuriri cu privire la sfintele moaşte. Din cele şapte rânduri se pot descifra primele două în care este scris: ,,MarqiV Hr…” (,,Martiri ai lui Hristos”); următoarele rânduri din inscripţie nu s-au păstrat, însă în rândul al cincilea este scris “Asqio” (,,Astio”) şi o parte din litera greceasca ,,n” (,,n”), iar în ultimul rând apar prime trei litere ale verbului “gbrio” care înseamnă ,,a molesta, a lovi”.

Studiul antropologic asupra acestor sfinte moaşte recent descoperite, realizat de Nicolae Miriţoiu şi Andrei D. Soficaru, aduce informaţii de netăgăduit care confirmă cele scrise în urmă cu 1700 de ani în ,,Acta Sanctorum”: vârsta celor doi, înfăţişarea lor, modalităţile de schingiuire şi cauza morţii. Toate aceste dovezi i-au determinat pe cercetători să afirme că ,,moaştele din cripta de la Halmyris aparţin cu siguranţă martirilor Epictet şi Astion”.

Această descoperire a făcut să renască cinstirea de care se bucurau cei doi martiri, mai ales datorită faptului că, aşa cum se arată şi în actul martiric, moaştele lor au primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni: “Toţi cei care erau stăpâniţi de vreo infirmitate, îndată ce din credinţă se atingeau de trupurile lor sau din dragoste faţă de Dumnezeu le sărutau, imediat se depărta de la ei toată neliniştea şi durerea. Şi astfel semne şi minuni au continuat să fie la mormântul lor permanent după aceea”. În prezent, moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion se află la Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa, de unde continuă să reverse lumii atât de zbuciumate de la începutul celui de-al treilea mileniu aceleaşi nenumărate minuni, vindecând şi alinând durerile şi dăruind ajutor şi pace sufletească celor care îi roagă cu credinţă.

Tot în nordul Dobrogei se afla vechea cetate Noviodunum (lângă Isaccea de azi, jud. Tulcea), renumită de asemenea pentru numărul mare de martiri care au pătimit aici. Astfel, surse creştine, arheologice şi istorice dovedesc faptul că, de-a lungul primelor secole, în această cetate au fost martirizaţi 36 de creştini.

Martirologiile arată că erau cinstiţi la Noviodunum următorii mucenici: la 17 octombrie – Valerian, Macrobiu şi Gordian; la 17(18) mai Heraclius şi Paulus, împreună cu fraţii lor de credinţă: Peregrinus, Minerius, Aquilinus, Victor, Altenis, Calcarus, iar la 25 mai – Flavian. De asemenea, Martiorologiul Hieronimian pomeneşte la 6 iunie pe Amantus, Lucius, Alexander, Andrea, Donatus şi Peregrinus, iar într-o altă zi de iunie pe martirii Cirinus, Ebustus şi Rusticus.

În aceeaşi cetate, Martirologiul siriac indică pomenirea la 4 iunie a martirului Filip, în timp ce Martirologiul Hieronimian aşază în aceeaşi zi pe Zoticos, Attalos, Euticos, Kamasis, Quirinus (Quirina), Iulia, Saturnina (Saturnius), Goldunus, Ninita, Fortunio şi alţi douăzeci şi cinci, ale căror nume nu se amintesc. Sfintele moaşte a patru martiri dintre cei pomeniţi mai sus au fost descoperite în anul 1971 în localitatea Niculiţel, aflată la 10 km de vechea cetate Noviodunum. Ploile abundente de vară din acel an au scos la lumină, pe o uliţă lăturalnică din Niculiţel, o cupolă de piatră şi cărămidă – care s-a dovedit a aparţine unui martyricon păstrat intact, precum şi temeliile unei bazilici paleocreştine cu trei nave. În interiorul criptei martirice a fost găsit un sicriu comun în care se aflau patru moaşte întregi, iar două inscripţii de pe pereţii din dreapta şi din stânga intrării precizau faptul că erau ,,Martiri ai lui Hristos” şi numele acestora: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos. Sfintele moaşte ale martirilor de la Niculiţel au fost aşezate spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoş şi reprezintă unele dintre cele mai de preţ odoare ale Dobrogei creştine.

Vorbind despre martirii din primele secole creştine şi despre cetăţile în care aceştia au pătimit, nu poate fi trecută cu vederea o veche aşezare cu nume celtic din sud-vestul Dobrogei, de pe malul drept al Dunării: cetatea Durostorum (azi Silistra – Bulgaria). Aici au primit cununa muceniciei un mare număr de creştini, dintre care izvoarele amintesc pe Pasicratie şi Valentin, Iuliu veteranul şi Isihie, Nicandru şi Marcian, Julius, Secundo, Donato, Bassus, Maximus, Paulus, Marinus şi Iustus. În timpul persecuţiei lui Diocleţian sunt menţionaţi la Durostorum: Maximus, Dada şi Quintilianus, care au fost martirizaţi într-un sat cu numele Ozovia, situat probabil între localităţile de azi Silistra şi Ostrov. Tot în cetatea Durostorum, în secolul al III-lea, sub împăraţii Maxim şi Alexandru, se ştie că a fost martirizat Sf. Hezichius, iar în secolele următoare Episcopul Dasius al Durostorului – participant la Sinodul III Ecumenic de la Efes din 431, precum şi Sf. Emilian – ostaş roman care a primit cununa muceniciei în timpul persecuţiei lui Iulian Apostatul şi al cărui mormânt a fost descoperit în anul 1994 într-un sat de pe teritoriul bulgăresc al Dobrogei, în apropierea localităţii Garvănul Mare.

Toţi aceşti martiri ai Scythiei Minor din primele secole creştine, precum şi mulţi alţii ale căror nume nu ne sunt cunoscute, dar se află cu siguranţă scrise în Cartea Vieţii, sunt cea mai puternică dovadă a răspândirii pe care a cunoscut-o creştinismul în acest teritoriu, constituind totodată un îndemn la păstrarea dreptei credinţe şi la mărturisirea acesteia astăzi, într-o lume în care adevărurile esenţiale sunt deseori ignorate, iar trăirea spirituală este redusă la rangul de utopie.

Organizarea bisericească şi monahismul din Scythia Minor

Predicarea Evangheliei lui Hristos de către Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor constituie baza organizării primelor comunităţi creştine şi a ierarhiei bisericeşti din acest teritoriu. Nu există nici o îndoială asupra faptului că Sfântul Andrei nu s-a mărginit numai la predicarea Evangheliei şi la botezarea celor convertiţi, ci a hirotonit pe unii dintre geto-dacii şi grecii din Scythia Minor ca episcopi şi preoţi, aşa cum, de altfel, se ştie că făcea şi Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare. Aceştia, la rândul lor, au hirotonit alţi episcopi, preoţi şi diaconi pentru noile comunităţi creştine de la Pontul Euxin, astfel încât în secolul al IV-lea exista în acest teritoriu o organizare bisericească temeinică.

La Tomis îşi avea sediul o episcopie – devenită apoi arhiepiscopie – al cărei titular este menţionat între cei 318 Sfinţi Părinţi care au participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. De asemenea, alţi ierarhi de la Tomis, dintre care unii au fost mai târziu canonizaţi, au luat parte la sinoadele ecumenice următoare şi la unele întruniri bisericeşti, stând în strânsă legătură cu Patriarhia de Constantinopol şi aducându-şi contribuţia la soluţionarea problemelor teologice ale vremii.

Pe fondul temeinicei organizări bisericeşti şi al unui creştinism viguros, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea a pătruns în Dobrogea monahismul, venind aproape concomitent din patru zone geografice ale vastului Imperiu Roman de Răsărit. În primul rând din Bizanţ, de unde erau trimişi călugări şi episcopi misionari în vederea întăririi creştinismului în această zonă şi apărării credinţei ortodoxe de arianism. Sub jurisdicţia Episcopiei de Tomis, precum şi a altor scaune episcopale din Scythia Minor, aceştia au putut organiza viaţa monahală după modelul celei bizantine.

Al doilea loc de origine a monahismului din Dobrogea este reprezentat de Capadocia – patria Sfântului Vasile cel Mare – de unde a pătruns tradiţia nevoinţei monahale în peşteri, cu bisericuţe rupestre, cum sunt cele descoperite la Basarabi-Murfatlar, unde a existat un important centru sihăstresc în secolele IX-X. De asemenea, monahismul a pătruns în acest teritoriu şi din Siria, prin egumenul Audius, exilat împreună cu ucenicii săi în Dacia Pontică la începutul secolului al IV-lea. Călugării sirieni au adus o asceză aspră, în care se punea mare accent pe nevoinţe duhovniceşti precum postul, rugăciunea, metaniile şi liniştea. A patra sursă de provenienţă o constituie Ţara Sfântă, unde creştinii din ţinutul Dobrogei efectuau dese pelerinaje, aducând în monahismul autohton marea evlavie faţă de Sfintele Locuri şi cugetarea la patimile Domnului, tradiţii care se păstrează până astăzi.

Dezvoltarea monahismului în Scythia Minor începând din secolele III-IV este demonstrată de numeroase mărturii literare, istorice şi arheologice. Astfel, Sf. Vasile cel Mare (329-379) aminteşte într-o scriere a sa despre mănăstirile din apusul Mării Negre, iar Sf. Epifanie al Ciprului menţionează în secolul al IV-lea mănăstirile de călugări audieni din Dacia Pontică. De asemenea, sunt cunoscuţi în istoria bisericească o serie de monahi şi teologi originari din Dobrogea, precum Sf. Ioan Casian (360-435) şi Dionisie Exiguul (470-545), care şi-au desfăşurat activitatea în Apus, iar “călugări sciţi” din părţile Tomisului sunt menţionaţi ca participanţi la discuţiile hristologice ale vremii, fiind adevăraţi apărători ai Ortodoxiei.

Cea mai veche vatră monahală de pe teritoriul ţării noastre este consemnată în partea de sud a Dobrogei, între Tomis şi Durostorum, în cetăţile mai populate: Tomis, Tropaeum Traiani, Calatis, Sucidava, Axiopolis şi mai ales Histria. În unele dintre aceste cetăţi s-au descoperit grupuri de patru – cinci bazilici care formau puternice centre teologice ale vremii şi aveau strânse legături cu cele două mari capitale ale imperiului: Constantinopol şi Roma.

În nordul Daciei Pontice, cea mai organizată mănăstire era la Niculiţel, iar sihăstrii propriu-zise se cunosc două: Sihăstria Chilia (sec. V-VI) – situată în insula cu acelaşi nume de pe braţul de nord al Dunării – şi sihăstria Sf. Gheorghe (sec. VI-VII), aflată pe braţul de sud al Dunării. Toate aceste centre monahale întreţineau legături strânse cu localităţile daco-romane din nordul Dunării, îndeosebi din zonele Brăila-Galaţi, Lunca Siretului, Codrii Vlăsiei şi Valea Buzăului, aceasta din urmă servind şi ca loc de refugiu pentru creştini în vremuri de restrişte.

În secolul al VI-lea creştinismul în Dobrogea era foarte dezvoltat, aşa cum o dovedesc episcopia mitropolitană şi cele paisprezece episcopii care funcţionau aici. În nici o parte a Imperiului Roman, din Lucitania până la Eufrat şi de la Dunăre până la Nil, nu exista o densitate mai mare de episcopii decât în Dobrogea. Episcopia Mitropolitană era la Tomis (Constanţa), iar celelalte episcopii erau la:

  1. Tropaeum Traiani (Adamclissi)
  2. Axiopolis (Cernavodă)
  3. Capidava (Capidava)
  4. Carsium (Hârşova)
  5. Troesmis (Igliţa)
  6. Noviodunum (Isaccea)
  7. Aegysus (Tulcea)
  8. Salsovia (Mahmudia)
  9. Halmyris (Murighiol)
  10. Histria (Histria)
  11. Callatis (Mangalia)
  12. Bizone (Cavarna)
  13. Dionysopolis (Balcic)
  14. Zaldapa (Galeş)

În secolul al VII-lea, în urma invaziei slavilor, viaţa bisericească din Dobrogea a avut de suferit: bazilicile paleocreştine din secolele II-IV au fost dărâmate sau incendiate, Episcopia de la Tomis strămutată, iar mănăstirile şi micile comunităţi isihaste risipite. Prin aceasta însă creştinismul şi monahismul din această provincie nu au fost distruse, ci doar îngrădite, iar atunci când condiţiile au devenit prielnice şi-au reluat avântul şi au cunoscut noi perioade de înflorire.