ieromonah ATAL TOMA

Fraţi creştini-ortodocşi

  Sfinţii părinţi au rânduit ca astăzi, în toată lumea ortodoxă să se facă amintirea tămăduirii femeii gărbove, şi a discuţiei care a avut loc între Hristos şi fariseii adunaţi în sinagoga din Capernaum. Să revedem şi noi pe scurt acest moment: Era sâmbătă, sabatul, zi de odihnă pentru evrei. Hristos învăţa mulţimile adunate să-l asculte, legea iubirii, a milei, a îngăduinţei, faţă de neputinţele celui de lângă noi, şi a desăvârşirii noastre. Între cei veniţi la sinagogă era şi o femeie gârbovă care, de optsprezece ani, zice Scriptura, avea un duh de neputinţă neizbutind nicidecum să-şi îndrepte coloana vertebrală. Iar Iisus, văzându-o, a chemat-o şi ia zis: Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste ea şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci, fariseii adunaţi în sinagogă, împreună cu mai marele sinagogii, s-au revoltat şi au strigat către popor: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze, în ele să veniţi şi să vă vindecaţi, nu în ziua sâmbetei!” Iar Hristos le-a răspuns amintindu-le că şi ei calcă legea sâmbetei când adapă un animal de povară, cu atât mai drept era ca El să aibă milă de această femeie care, de mulţi ani suferea de neputinţa aceasta.   Să privim mai atent asupra celor relatate. Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Creatorul tuturor celor create, văzute şi nevăzute, vede în mulţime pe această femeie care nu mai văzuse cerul de optsprezece ani. Şi în inima Lui iubitoare se naşte mila. Mila care îl face să o cheme la El şi, fără ca ea să ceară, să o vindece. Fariseilor, văzând minunea, li se ridică în inimă gânduri de invidie şi ură, însă din gură le ies cuvinte care maschează ura, şi o maschează cu ajutorul cuvintelor care par să apere legea lui Moise, legea odihnei de Sabat. O, inimi împietrite, cum oare credeţi voi că Dumnezeu se putea mâhni pe vindecarea unui om în zi de Sabat, când El atât de mult a iubit omul că şi-a trimis Fiul ca să-l scoată din robia patimilor, şi nu oricum, ci prin moarte pe Cruce.

   Să privim puţin spre farisei, fraţi creştini, să luăm puţin aminte la felul lor de a se îndreptăţii, în numele credinţei şi a lui Dumnezeu de a se porni cu ură faţă de minunile lui Hristos. Consider că este necesar să fim atenţi la ei, tocmai ca nu cumva să alunecăm şi noi, cei ce credem astăzi în Hristos şi să săvârşim aceleaşi păcate, păcate pentru care Hristos, adesea i-a mustrat, şi i-a văitat. Să nu se afle în noi cutume ale fariseilor! Şi spunem acestea pentru că prea adesea observăm la noi, la creştinii care venim la biserică, forme mai mici sau mai mari de fariseism. Şi nu mic păcat este frate creştine, ca tu, în numele legii iubirii să te faci judecătorul unuia sau alteia, să te aşezi tu pe scaunul de judecată a lui Dumnezeu, şi să hotărăşti cine să vină în Rai şi cine e vrednic de iad. Şi faci aceasta, creştine, chiar aici, în sfânta biserică, în timpul slujbei. Că oare, nu de puţine ori poate, ai văzut pe cineva îmbrăcat mai puţin decent, şi ai început în gândul tău să Îl judeci şi defaimi? În loc să te bucuri că sufletul acela, poate nedus până atunci la biserică, vine aşa cum vine, zdrenţuit pe interior, imbrăcat indecent pe din afară, dar vine! Şi ca să ajungă aici , la Casa lui Hristos , unde şi tu vi, şi unde Hristos se jertfeşte iar şi iar, şi pentru tine, cel ce eşti conştient de jertfa lui, şi pentru el cel ce încă nu ştie ce caută, dar ştie să caute, şi , ca să ajungă aici, spuneam, Duhul Sfânt a suspinat pentru el cu suspine negrăite, cum zice frumos apostolul Pavel.

   Un naufragiat, care se luptă cu valurile mării şi ajunge la uscat pe ţărmul învecinat curţii tale, oare nu îl iei şi îl aduci la tine în casă, creştinule, fără să îl mai întrebi atunci de unde este, ce hram poartă, de ce e ud, pe ce corabie era şi ce încărcătură avea pe ea? Păi dacă tu faci asemenea faptă, cum oare Dumnezeu să nu se bucure de un suflet hăituit, un suflet naufragiat , căruia corabia sufletului i s-a sfărâmat de valurile furtunilor vieţii,, de suferinţe şi de boli, de pierderea prematură a celor de lângă el, şi totuşi căutând alinare în braţele plăcerilor vinovate, a luxului, a banului, a urii şi revoltei împotriva semenilor care nu au fost astfel biciuiţi de vânturile şi valurile vieţii, căutând mângâiere oriunde, şi negăsind, ajunge aproape mort la limanul Ortodoxiei. Şi aici , în sfânta biserică, la sfânta Liturghie, îngerii se bucură pentru el, îi mângâie sufeltul răvăşit, îi vindecă Hristos gârbovirea sufletească şi îl face să vadă cerul, iar el plânge de fericire că s-a regăsit, iar tu, creştin numindu-te, îl judeci că nu a bătut mătănii, că vine vopsit şi ferchezuit, că vine îmbrăcat indecent? Lasă-l frate, creştine, şi bucură-te cu el, că uite, pierdut era şi s-a aflat. Oi avea timp să-l înveţi mai târziu cele ce se cuvine să le ştie despre purtarea în biserică. Acum bucură-te şi tu şi slăveşte pe Dumnezeu ca femeia gârbovă vindecată azi, şi nu striga la lume în biserică precum fariseii în sinagogă.

   Apropo de acest lucru, oare de ce strigau fariseii şi nu s-au dus la Hristos să îi vorbească, aşa, omeneşte? Pentru că nu mai erau băgaţi în seamă de mulţime!!! Ei deveniseră mici şi neînsemnaţi şi mândria lor îi făcu să devină mânioşi şi să urle în sinagogă , uitând şi de locul unde se află şi cărui Dumnezeu slujesc. Să nu semănăm cu ei , frate creştine, să nu urlăm în gândurile noastre, mânioşi pe ceea ce vedem şi considerăm că nu e corect la cel de lângă noi. Are Dimitrie Cantemir o vorbă frumoasă, frumoasă ca sufletul românului, care spune că: „De multe ori, bucuria mare glasul astupă, şi ciuda peste măsură, mintea risipeşte.” Să ne privim pe noi înşine, şi să ne vedem de păcatele noastre. Şi de câte ori ne vin în minte gânduri d judecată către cel de lângă noi, mai ales în biserică, la sfânta Liturghie, să ne amintim că doar pentru ale noastre păcate dăm răspuns după moarte, şi nu de ale celuilalt.

   Hristos a vindecat astăzi femeia gârbovă. Gârbovi suntem şi noi toţi, fraţi creştini. Societatea umană a ajuns să nu mai poată ridica fruntea demn spre cer, păcatele mari ne ţin spinarea cocoşată, iar ochii sufletului nu mai văd decât pământul cu grijile lui cotidiene. Am ajuns să ne îndoim şi de cer, şi de existenţa lui Dumnezeu, şi de minunea sfintei Liturghii. Şi acestea le săvârşim noi, cei care suntem creştini ortodocşi. Suntem hrăpăreţi şi lacomi, şi aceasta se vede şi în biserică. Vine acum boboteaza, iar ne inghesuim , ne certăm , hulim şi ţipăm ca la târg, ca să luăm o sticluţă cu aghiasmă, făcând din sfânta Biserică talcioc. Am ajuns, cum spune o frumoasă rugăciune din Molitfelnic, ca să purtăm numai cu numele şi cu vorba adevăratul creştinism. Hristos, fraţi creştini, grăieşte altundeva către farisei: „Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, iar inima lui este departe de mine; dar în zadar mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti, căci lăsând porunca lui Dumnezeu ţineţi datina aşezată de oameni.” (Marcu, VII,8) Parcă ne simţim cumva mustraţi de aceste cuvinte. Legea lui Dumnezeu am lăsat-o , şi ne sfădim cu lumea din biserică pentru nişte datini împământenite, dar nu divine.

   Tabloul Evangheliei de astăzi are lumini şi umbre. Până acum nea-m ocupat de umbre, şi poate prea mult am zăbovit asupra lor, dar am dorit doar să le pronunţăm pentru a le scoate afară din inima noastră, din sufletul nostru al creştinilor ortodocşi. Avem însă de urmat Lumina, fraţi creştini. Lumina lui Hristos care luminează tuturor. Se naşte iar în Bethleemul Iudeii, Hristos. Hristos care s-a milostivit de femeia gârbovă, şi nu numai de ea , ci de tot neamul omenesc şi cu precădere de noi, românii ortodocşi de astăzi. Să îl primim şi noi în casele sufletelor noastre. Este post, un post frumos şi relativ uşor, un post al bucuriei. Spovediti-vă fraţi creştini, şi priviţi atent inainte de spovedanie, în sufletele voastre, nu cumva să zacă acolo mânia, invidia faţă de cineva, vre-un gând negru, vre-o umbră a păcatelor tinereţii, Spovediţi cu frângere de inimă, nepăsarea faţa de copii voştri pe care i-aţi lăsat pradă patimilor acestui veac. Pe care nu i-aţi învăţat mila, iubirea faţă de cel de lângă el. O tineret român, crescut de părinţi schilodiţi sufleteşte de tăvălugul bolşevic. Cum nu mai ştii tu să te închini la masă, mulţumind lui Dumnezeu pentru că ţi-a dat pâinea cea de toate zilele? Cum eşti tu amăgit şi nu mai poţi simţi iubirea pe care ţi-o poartă Hristos? Cum ai tu spinarea gârbovită, o spinare de doar optsprezece ani, dar cocoşată de patimile desfrâului hrănite de lumea internautică, aşa cum îţi place s-o numeşti, recunoscând parcă nautismul, umezeala sulfetească în care colcăi precum viermii, şi nu vrei să te ridici ca un fluture în soare. Şi dacă totuşi conştiinţa te mustră, te împiedici de ceilalţi, te împiedici de lipicul spiritului de turmă, şi nu poţi parcă să te desprinzi odată să vezi cerul. Eşti atât de preocupat să vezi patimile altora că nu ai răgaz să te vezi pe tine, să te priveşti o clipă în interior, să laşi lumea virtuală şi să intri în lumea propriei tale fiinţe. O, fiu risipitor cu părinţi îmbătrâniţi de lacrimi.

   Frate creştine, când fiul tău leşină, oare nu-l iei la palme să-şi revină? Oare nu strigi după ajutor , nu chemi medicii? Nu disperi că-l pierzi? O, cu atât mai mult trebuie să te sperie leşinul sufletesc al copilului tău, al nepotului tău, al prietenului tău, şi să-l iei la palme, să incerci cu iubire şi cu răbdare să îl aduci la biseerică, dar mai ales cu purtarea ta exemplară, mai cu precădere, şi apoi cu cuvântul tău adăugat. Să chemi medicul , preotul să steie de vorbă cu el. Ce rău îi faci unui copil dacă îl înveţi ortodoxia? De ce se lamentează atâţia părinţi când aud că al lor copil merge la biseică, incepe să ţină post? De ce aruncaţi cu noroi în obrazul călugărilor, când auziţi că fiul vostru merge la mănăstiri la slujbele Ortodoxe? Poate că el caută acolo, în Biserică ceea ce tu nu i-ai dăruit: alergând să-i aduci materii, bani, alimente, ahine, ai uitat să-l săruţi pe frunte şi să îi aminteşti cât îl iubeşti. Poate chiar asta caută. Sau fuge de părinţii alcoolici şi certăreţi. De ce vă sperie când îşi găselte alinarea la pieptul Lui Hristos? Acum vă speriaţi? acum vă lamentaţi? Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunteţi voi, părinţii care aveţi copii în biserică.

   Luaţi aminte fraţi creştini, că femeia gârbovă nu s-a vindecat în cârciumă, sau la piaţă, sau în faţa televizorului, a computerului. Femeia gârbovă s-a tămădiut acolo unde grăia Hristos. Să venim şi noi aici, să nu lipsim fără pricini binecuvântate de la biserică, pentru că aici , şi doar aici, sufletul se hrăneşte deplin. Este mângâiat de îngeri, este atins de Harul Duhului Sfânt, se umple de bucuria reîntâlnirii cu cel din care fărâmă este, cu Dumnezeul iubirii, al milei şi al îndelungrăbdării. Această Lumină să ne încălzească şi pe noi, şi aceste vârtuţi să le cultivăm în relaţie cu semenii, oricât de greu ne-ar veni în societatea de astăzi: Iubirea, mila, răbdarea toate acestea dacă le avem dovedim că nu suntem farisei, şi că am înteles spiritul şi duhul ortodoxiei, nu doar litera ei. Trăim astăzi suferinţe trupeşti , morale şi spirituale fără de seamăn, parcă, în istoria omenirii. Şi cauza acestora este tocmai îndepărtarea omului de adevărata lui esenţă: de Divinitate, şi mai corect spus , de Hristos Iisus Dumnezeul tuturor oamenilor şi al celor care-l cunosc şi recunosc, şi al celor care refuză acum să i se închine. Şi aş aduce iar în auz cuvnitele foarte importante ale sfântului apostol Pavel, citie astăzi:„Că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri.” Şi ne îndeamnă Sântul apostol Pavel să luăm armele credinţei în mâini, şi să ne incingem mijloacele cu adevărul. Dar cine este adevărul dacă nu Hristos, cel care a zis singur despre sine: Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa.

   Să luăm aminte cine ne sunt adevăraţii duşmani, şi să învăţăm iar să iubim frumosul din om, din natură, din cer. Încheiem cu un scurt dar cuprinzător cuvânt al vrednicului de pomenire părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, părinte care ne-a călăuzit paşii zeci şi zeci de ani, ca un far luminos aflat pe malul lacului Techirghiol, pentru sufletele care doreau să ajungă la limanul credinţei curate şi sfinte, Ortodoxe: „Cauza suferinţei umane este înstrăinarea de sine şi de semenii săi. Autocunoaşterea este lungul drum spre tine însuţi. Am auzit de-atâtea ori oameni văicărindu-se: -Ce să mă fac cu tine? – dar niciodată : ce să mă fac cu mine?” Haideţi dară fraţi creştini să urcăm pe drumul acesta al cunoaşterii de sine, să zicem: de azi trebuie să încep să mă cunosc în toate profunzimile sufletului meu. Şi după ce veţi da mândriile, orgoliile, vanităţile, invidiile, preocupările meschine, desfrânările cu gândul şi toate necurăţiile patimaşe la o parte, vă veţi uimi şi voi să descoperiţi ce frumoşi sunteţi. Pentru că Hristos Dumnezeu ne-a spus: Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui PreaÎnalt, iar prin proorocul David zice: Te voi lăuda, pentru că sunt o făptură atât de minunată!    Amin.