ieromonah ATAL TOMA

„Pentru că Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească ci, ca El să slujească şi să-şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi”

Fraţi creştini ortodocşi,

Iată-ne ajunşi la sfărşitul celei de-a cincea săptămâni a postului sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Înainte de a vorbi strict despre insemnătatea sfintei Evanghelii citită astăzi, vreau să vorbim despre cântările pe care le-am auzit adesea cântate în această săptămână, în ceste cadrul sfintelor slujbe. Şi cred că nu este creştin care, participând la slujbele ortodoxe ale acestei săptămâni să nu simtă că se pomeneşte tot mai des apropierea patimilor şi Învierii lui Hristos.Hristos este numit adesea Samarineanul Milostiv, tocmai pentru a ne reaminti pilda pe care El însuşi a grăit-o. Ne aminteşte Biserica Ortodoxă că omul, prin Adam, era căzut, era ca un călător care cobora de la Ierusalimul luminat, de la cetatea aşezată pe înălţimile Sionului, de la înţelepciunea şi iubirea dumnezeiască, spre Ierihonul cel plin de apă şi ogoare fertile, spre cetatea Lunii, spre problemele şi zbuciumul cotidian, spre săturarea pântecelui şi a poftelor care colcăie în trupul şi inima omului depărtat de Dumnezeu. În parabolă se spune că au trecut pe lângă el, pe lângă om, extraploând, pe lângă omenirea întreagă, mai întâi preoţii, şi acesţia au văzut omenirea suferindă dar cu nimic nu s-au priceput să o ajute, trecând mai departe. Preoţii din parabolă reprezintă toate culturile şi cultele dinainte de legea evreiască, toţi şamanii, popimea idolatră, închinătorii la aur şi averi, vracii lumii vechi, neputincioşi în a se mântui nici pe ei, darămite o omenire întreagă. A trecut apoi pe lângă ei levitul. Levitul înseamnă omul din seminţia lui Levi, care era singurul care avea dreptul de a ajuta pe preoţii legii Iudaice. Aşadar levitul reprezintă legea primită de evrei pe muntele Sinai, prin mâna lui Moise. Legea i-a făcut pe oameni, aşa cum şi sf ap Pavel grăieşte, să conştientizeze păcatul, să afle ce e bine şi ce e neplăcut în ochii lui Dumnezeu, însă nu îi izbăvea de greutatea păcatului. Omenirea, şi în legea iudaică a rămas tot rănită de satana, de tâlharii patimilor, tot pe margine de drum. pentru că iată, a trecut legea iudaică, şi deja nici evreii nu mai credeau drept în Dumnezeu, cum să salveze ei omenirea întreagă. Omul încă zăcea pe margini de drumuri, abia viu, cum zice parabola. Şi vine Hristos. El se apropie, se apleacă peste suferinţa omului, a celui căzut între tâlhari, îi leagă rănile cu unt-de-lemn şi vin, îi dă adică taina sf Maslu şi sf Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Lui, mistic, Îl duce la o casă de oaspeţi, îl aduce în sfânta lui Biserică, unde sunt Tainele, îl lasă în grija hangiului, a preotului, căruia îi dă doi dinari, vechiul şi noul Testament, ori Sfânta Tradiţie şi Sânta Scriptură, ori mila şi iubirea, şi îl roagă să aibă grijă de el, promiţându-i că se întoarce, şi atunci îi va răsplăti şi ce va cheltui cu acesta, numai să îl facă sănătos. Acesta este Hristos, Dumnezeul nostru care merge spre Răstignire, pentru a salva pe cei care vor vrea să creadă în El. Apoi, săptămâna aceasta ortodoxia v-a invitat să participaţi la primele două denii din post: La slujba Canonului cel Mare, al sf Andrei Criteanul, în cuprinsul căruia, creştinul nevoitor a auzit despre toţi plăcuţii lui Dumnezeu din Vechiul Testament, şi din Noul, despre întoarcerea celor răi la pocăinţă, despre răsplătirile celor buni, îndemnat fiind să le urmeze credinţa şi nădejdea şi dragostea şi râvna spre a face bine, şi învârtoşarea de a urî răul. A doua slujbă aparte a acestei săptămâni a fost slujba Deniei Acatistului Bunei-Vestiri, care amintindu-ne despre biruinţa în trei rânduri a creştinilor care vieţuiau în Constantinopol, asupra duşmanilor care vroiau să-l cucerească, biruinţă nesperată, pt că numeric, şi sciţii şi saracinii şi perşii, erau covârşitor de numeroşi, însă făcându-se rugăciuni şi procesiuni cu icoanele Maicii Domnului cu Pruncul, cu lemnul sf Cruci, şi cerând ajutorul lui Hristos, după ce au tot făcut tratative de pace cu duşmanii, fără vreun rezultat. Aşa, au reuşit să milostivească îndurarea lui Dumnezeu, şi au ieşit victorioşi asupra celor care voiau războaie.

Şi astfel, şi noi, ajutaţi de Maica Domnului, şi întăriţi în luptă de frumoasele cântări ale sf Andrei din Creta, iată-ne aşadar ajunşi în penultima duminică a acestui post. Duminica aceasta este dedicată sfintei Maria Egipteanca, o sfântă a cărei primă parte a vieţii a fost una plină de spurcăciunea desfrânării, dar care mai apoi pocăindu-se şi luptând cu patimile ei, după o nevoinţă foarte aspră, timp de patru-zeci-şi-şapte de ani în pustiile Iordanului, s-a mutat la Domnul. E nedrept şi nedemn pentru mine acum să ciuntesc istoria vieţii ei, de aceea vă sfătuiesc să căutaţi viaţa acestei sfinte şi să primiţi de acolo indemnul de a duce o viaţă curată. Pentru că pentru aceasta şi este aşezată prăznuirea ei, în ortodoxie, astăzi, într-a cincea dumnică din post, pentru a ne aminti că oricât de greu am fi căzut în păcate, oricât de urât ne-am mocirlii, Dumnezeu nu se scârbeşte de noi, şi ne dă ajutor să biruim războiul nevăzut, cel dat cu noi înşine, cu patimile din noi, alimentate adesea, şi parcă prea adesea acum, de lumea din afara noastră.

Să privim puţin peste Evanghelia acestei însemnate zile: trecuseră 3 ani şi un pic de când Mântuitorul propovăduia apropierea Împărăţiei cerurilor. Săvârşise negrăite minuni în faţa evreilor, şi acum mai erau mai puţin de şase luni până la Răstignire. Iisus Hristos a luat deoparte pe cei 12 ucenici ai săi şi a început să le vorbească lor despre Răstignirea Sa. Le mai grăise lor despre aceasta, mai pe scurt, după ce tămăduise pe fiul surd şi mut, pe lunatic, în Capernaum. Atunci ucenicii s-au întristat auzind că Hristos vorbea despre moartea Sa. Acum era a două oară când le grăia mai deschis despre cele ce avea să pătimească, că zice: „ Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi-l vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; şi-L vor bate, şi-L vor scuipa şi-Lvor omorî, dar a treia zi va învia. ” Şi rândul trecut şi acum Mântuitorul zugrăveşte tabloul răstignirii Sale, dar nu uită să le grăiască la sfârşit despre învierea Sa din morţi. Şi e musai să observăm că în repetate rânduri Domnul spune unele taine doar ucenicilor, nu le strigă în gura mare, ba chiar spre sfârşitul propovăduirii vorbeşte către ceilalţi doar în pilde, pe care apoi le explică apostolilor, astfel punând accent pe ideea de taină, pentru ca apoi să facă tocmai din apostolat o taină, taina preoţiei, fără de care nu este mântuire. Însă, ce se întâmplă? După o discuţie cu mama lor, fii lui Zevedeu, apostolul Ioan şi apostolul Iacob, fraţi fiind şi supranumiţi de ceilalţi apostoli „fii tunetului”, pentru că aveau o mare putere de convingere în cuvânt, Vin la Mântuitorul, găsindu-l retras, cugetând la cele ce aveau să i se întâmple şi îi zice: Învăţătorule, dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta şi altul de-a stânga în Împărăţia Ta. Mântuitorul atunci i-a întrebat dacă vor fi ei capabili de o jertfă care să se înalţe la înălţimea rangului cerut. Atunci El le-a spus că şi dacă vor pătimii ce urma să pătimească El, tot nu e în puterea lui a da ranguri, ci locul acela este celor pentru care s-a gătit deja. Şi apoi le aminteşte Hristos că El nu a venit să fie împărat, să i se slujească, ci El să slujească omului căzut, şi spre asta îi cheamă şi pe ei, pe apostoli şi, prin ei, pe episcopi , preoţi şi diaconi.

O, fraţi creştini, mare o fi fost durerea Împăratului Împăraţilor şi Domnului Domnilor, Dumnezeului nostru celui viu, când el le vorbea ucenicilor despre jertfă, despre patima pe cruce, despre biruinţa asupra morţii, biruinţa asupra păcatului, biruinţa asupra satanei, şi unii dintre ei se gândeau la funcţii, la scaune sus-puse, la ranguri, la averi, cinste şi plocoane de la oameni. E drept că mai apoi , după ce Duhul Sfânt a umplut inimile apostolilor aceşti doi apostoli au avut inima plină de înţelesul jertfei, Iacov fiind primul dintre cei doisprezece care şi-a dat viaţa pentru Evanghelie, primul care a făptuit şi o Liturghie, slujba jertfirii lui Dumnezeu pe masa sf Altar, şi a prefacerii vinului şi pâinii în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos. , iar sfântul apostol Ioan, apostolul iubirii, a fost învrednicit să vadă şi să scrie cartea Apocalipsei, descoperirea celei de a doua veniri a lui Hristos, pătimind şi el bătăi şi surghiun pentru Hristos.

Dar să ne întoarcem la momentul acesta din parabola Sfintei Evanghelii de astăzi. Mântuitorul mergea spre patimă, şi ştia că Iuda Iscarioteanul îl va vinde, ştia şi că Petru, Petru care grăise despre Hristos că este Fiul Dumnezeului celui prea Înalt, acest Petru se va lepăda de trei ori de El, ştia Mântuitorul că toţi se vor risipi în noaptea patimilor, şi iată-l acum confruntându-se cu o cerere de mărire, de a le da lor stăpânire peste alţii, ranguri şi funcţii, cum am mai grăit mai sus. De-a lungul istoriei creştine mulţi apostoli (preoţi, episcopi şi diaconi), au căzut în patima aceasta a neînţelegerii rostului preoţiei, a călcării în picioare a Jerftei de pe Cruce, a patimii lui Hristos, pentru a dobândi ei ranguri şi averi, uitând că slujesc unui Dumnezeu care a adus în lume Iubirea , mila pentru cel de lângă noi. Aşa se explică faptul că avem preoţi care participă la campanii electorale , fac propagandă partinică până şi în biserică, în cadrul Sfintei Liturghii, în timp ce Hristos sângeră pe Sfânta Masă petru păcatele lor. Şi în loc să le vorbească oamenilor despre Jertfa lui mântuitoare, ei latră ca şi câinii la lună, sperând ca pentru asta să primească vreun paradis pământesc în care să alerge javrele cu covrigii în coadă. Preoţi care sunt rupţi de realitatea suferindă a turmei care le-a fost încredinţată, care se luptă să ridice ziduri, călcând peste suflete, oameni pe care Hristos i-a chemat să slujească oamenilor, dar ei au babysitter pentru proprii copii; preoţi care cocoaţă Crucea pe înalte turle, dar uită să trăiască spiritul ei. Şi nu sunt împotriva construirii bisericilor, nici un creştin cu mintea întreagă nu ar putea fi, însă bine ar fi dacă aceşti apostoli nu şi-ar uita misiunea lor primordială: Jertfa până la capăt, până pe Golgota, ajutând pe Hristos să urce Crucea Biruinţei iubirii şi a mântuirii, restaurarea bisericii din inima românului, demolată de anii comunismului şi neocomunismului.

Aşa se explică şi marea schismă de la anul 1054, când papalitatea a vrut să fie de-a dreapta Tatălui, şi chiar mai presus de Tatăl, declarându-se infailibil, şi mai mare între apostoli, exact ceea ce Hristos a înfierat astăzi, papa a declamat ca lege divină. Şi să ne mai mire apoi erorile catolicilor, inchiziţiile şi cruciadele în care omorau oameni în numele Dumnezeului Iubirii, şi sub robe de clerici creşteau şerpii patimilor? Cum să ne mai mire ruperea din biserica catolică a atâtor secte, bisericuţe protestante şi neoprotestante, care au făcut încet încet din Hristos şi Jertfa lui doar o marcă înregistrată din care ies bani frumoşi? Aşa se explică însă şi că avem creştini care nu se spovedesc cu anii, îi prinde moartea nepregătiţi, făr să îi pomenească măcar copiii lor, că i-au aruncat la gunoi; crime oribile săvârşite de creaturi care au pretenţia să mai fie socotite oameni evolutivi, care nu sunt nişte „pupători de moaşte”, sunt doar nişte pruncucigaşi. Hristos le dă şi lor darul Jertfei Sale, le dă darul vieţii, copilul. Surâsul şi gânguritul unui prunc îţi luminează casa şi tu arunci darul ăsta în toaletă, omule, în căldarea cu resturi biologice dintr-o sală de chiuretaj ? Oricât de tristă ţi-ar fi sărăcia, tot mai sărac râmâi fără strigătul de mamă, fără cuvântul tată, rostit prima dată de gura acelui prunc pe care l-ai ucis fără drept de apărare. Şi o faci tot pentru un trai mai comod, sau pentru că îţi încurca cariera, pentru ranguri, averi şi funcţii, pentru că a apărut neprevăzut, neanunţat. O , dar şi moartea la fel de neanunţată vine, şi ce ai să faci atunci, că nu o poţi avorta şi pe ea ?! Nici moartea nici pruncii nu sunt doar un spârc căzut de aiurea pe capul tău, creştinule român ortodox. Ambele vin la tine, vin în tine, de la Iisus cel care pe toate bine le întocmeşte. Creştinule român ortodox, care-ai ucis în 25 de ani peste 16 milioane de prunci! O Românie întreagă al cărei sânge a umplut apele Dunării, şi Marea Neagră începe să fie de un roşu-brun de la atâtea avorturi. Şi după ce faci crimele acestea, creştine, ai tupeul să ceri construirea de spitale, nu de catedrale, şi arăţi cu degetul spre preoţii din maşinile de lux? O, nu vezi că amândoi sunteţi la fel de vinovaţi? Amândoi aţi călcat Crucea lui Hristos în picioare pentru vanităţile oarbe. Şi ştii ce este mai cutremurător, frate creştine? E că tu, preot ori mirean, călcând crucea, zdrobindu-o, nici măcar nu ai observat că era şi Hristos Iisus, Dumnezeul tău, ţintuit pe ea, şi pe El îl calci sub talpa vanităţii tale!

Hristos plânge şi azi. Plânge mut în sufeltul fiecărui prunc ucis în pântece, plânge cu ochii limpezi în sufletul fiecărui copil al străzii, plânge cu pumnii strânşi de durere în inima fiecărui bolnav de cancer care nu are bani pentru tratament, pentru că guvernanţii, clerul, şi puşcariaşii, până şi câinii vagabonzi, rup cu miliardele din trupul plin de suferinţă al celor care ne sunt părinţi, sau fii, ori nepoţi. Să ştiţi fraţi creştini-ortodocşi români, că în ochii celui care cerşeşte mila unei bucăţi de pâine, mila unei lacrimi de mângâiere, mila unui cuvânt de îmbărbătare când zace pe patul de spital, uitat de rude, de preoţi, şi privit cu scârbă de tot sistemul medical, însă privit lacrimi de Dumnezeu, în ochii unui astfel de om, spuneam, e la fel de vinovat atât preotul care în diferite feluri îţi uită menirea, cât şi mireanul care cheltuie bani pe tatuaje, bijuterii, farduri şi cosmetice scumpe. Vorbeam cu cineva care foloseşte parfumuri scumpe şi care arăta cu degetul spre averile unor preoţi (uitând să privească şi pe preoţimea destoinică, preoţime care nu apare la ştiri, pentru că fac faptele milei şi ale iubirii în numele lui Hristos, nu în gura presei). Spunea acest tânăr că preoţii sunt datori să facă filantropie. Zic da. aşa este, dar tu? tu ce eşti dator să faci? numele de creştin îl porţi şi tu, Hristos nu are o măsură pentru preoţi şi una pentru creştinii neclericali. Sângele lui este acelaşi şi în gura şi sufletul unora şi al altora; mergi tu şi îndeamnă-l pe preotul acela , arată-i că eşti dispus să faci şi tu o jertfă mică alături de jertfa lui, şi doar alături de jertfa lui. Şi a zis că dar de ce eu? I-am zis : de ce tu? ca să arăţi că eşti cu adevărat bogat! Că nu parfumul te repezintă, şi nici cureaua de firmă. Şi am spus aceasta gândind la ceea ce spunea etnograful şi sociologul român Ernest Bernea, pe nedrept închis de comunişti şi îngropat adânc de neocomuniştii care şi astăzi ne conduc. El grăia că: „Adevărata bucurie vine din prisosul de omenie, vine din bogăţia interioară. Nu te bucuri cu adevărat decât prin dăruire. Eşti mare şi puternic prin ceea ce poţi dărui altora, nu prin ceea ce poţi lua de la ei. Eşti câtă putere de depăşire, câtă putere de jertfă ai. Numai cel ce dă dovedeşte că este cu adevărat puternic. ” A fi superior cuiva înseamnă a-l întrece în dragoste, în libertate, în înţelegere, ca act moral complex, în puterea ta de jertfă, a-l întrece adică în bogăţia ta spirituală. ”

De aceea fraţi creştini, acestea ştiindu-le, şi încă fiind perioada postului, haide să punem început bun, şi să luptăm fiecare cu vanităţile din noi, să încetăm în a mai acuza oe cel de lângă noi, cleric sau nu, pentru starea noastră, a noastră ca persoană, a noastră ca neam, a noastră ca şi comunitate de suflete botezate ortodox în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Să nu uităm cărui Dumnezeu slujim, şi să ne curăţim simţirile cu postirea de la patimi şi trupurile cu înfrânarea de la bucate, pentru a ajunge şi noi să vedem Învierea Domnului. Să luăm aminte şi să ţinem minte cuvântul cu care Iisus Hristos termină Evanghelia de astăzi, că spune că a venit ca să-şi dea viaţa „răscumpărare pentru mulţi”. Vedeţi? Cei răscumpăraţi vor fi mulţi, dar nu vor fi toţi! Nu doar numele de creştin ne face moştenitori împărăţiei, aşa după cum nu doar straiele de monahi sau preoţi ar avea putere de imunitate în faţa Judecăţii particulare şi cea de obşte. Ba îmi vine să spun că noi preoţii mai aspru vom fi priviţi de ochii blânzi ai lui Dumnezeu, pentru că în mâna noastră sunt încredinţate sufletele cele hăituite de lupii societăţii consumiste de astăzi. De aceea trebuie să rămânem ancoraţi în Cuvântul scripturii şi să stăm cu toţii având privirile sufletului îndreptate asupra lui Hristos. Şi dacă sunteţi în vâltoarea vieţii, şi vă treziţi în faţa unor valuri de ispite greu de trecut, şi nu aveţi la îndemână un îndrumător sufletesc, luaţi-l pe Iisus Hristos etalon, şi întrebaţi-vă: Doamne, tu ce ai face în situaţia aceasta? Însă pentru a nu ajunge naufragiaţi pe căile vieţii, vă îndemnăm să vă pregătiţi sufletul acum, pe timp de linişte, cu postul cu rugăciunea de acasă, şi cu cea colectivă, şi mai ales cu Sfânta Liturghie, cu spovedania. Nu mai trăiţi fără tainele Bisericii, că vi se îmbolnăveşte sufletul rău, o să ajungeţi orbi sufleteşte, nu o să mai vedeţi pe Dumnezeu nici dacă ar coborî pe norii cerului, o să fiţi muţi, şi nu o să mai ştiţi să vă rugaţi, veţi ajunge mai răi decât păgânii, şi decât câinii, că animalele acestea nu-şi omoară progeniturile aşa cum omul omoară proprii prunci. O să ajungeţi cu gusturile alterate, veţi zice amarului dulce , întunericul îl veţi numi lumină, anormalitatea o veţi vedea normală, şi toate acestea pentru că veţi uita pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos, pe o cruce, undeva pe o golgotă prea depărtată de inima voastră. Închei cu un cuvânt al minunatului părinte Arsenie Papacioc, om al jertfei şi etalon pentru mulţi apostoli ai Domnului, om care din cei 97 de ani mai bine de 40 de ani a fost urmărit de trei servicii de securitate, Siguranţa Statului, Securitatea lui Ceauşescu şi SRI-ul neocomuniştilor, dar care şi-a pus sufletul măreţ , biruitor, în palmele lui Hristos şi care ne îndeamnă şi astăzi zicând: „ Vai de acela care va cădea la pat înduşmănit cu Dumnezeu şi de acolo trece la veşnicie! Am văzut că împăraţii şi bogaţii se îngrozesc de moarte, spaimă mare îi cuprinde, iar pe un ţăran simplu velindu-se. Ar fi bine ca lumea creştină să preţuiască mai mult singurul timp pe care-l avem pentru pregătirea la moarte şi să-şi păstreze cu străjnicie inima, că dintru aceasta sunt ieşiri de viaţă, cum spun pildele lui Solomon. ” Amin!