După moartea Stareţului Elefterie (1990), cea mai mare parte a fraţilor s-au răspândit, „rămânând unul sau doi”. Pentru aproximativ un an de zile (august 1990-august 1991) se va forma o nouă obşte sub Protosinghelul Modest Zamfir, fost stareţ al Mănăstirii Cocoşu (Tulcea).

La 17 septembrie 1991 Ierom. Gheorghe Avram – vieţuitor la Mănăstirea Cocoşu, unde a fost pe rând chelar, şofer, apoi econom al Mănăstirii – era numit egumen al Mănăstirii Dervent. Actualul stareţ, Pr. Andrei Tudor când a venit pentru prima dată la Mănăstirea Dervent la 28 septembrie 1991 „în recunoaştere”, a găsit doar 5 vieţuitori: Ierom. Gh. Avram (stareţ de 10 zile), Pr. Movileanu Lazăr, – ambii de la Cocoşu, Ierod. Dionisie Ulezu (şoferul Mănăstirii), fraţii Matei şi Ion. Alături de ei se afla şi „mama Atena” (Spirea Tena), cea care se îngrijise îndeaproape de întreţinerea bisericii de la Dervent în perioada de grea încercare comunistă. În puţin timp stareţul Gheorghe, om tenace şi muncitor dar şi cu dragoste de mănăstire, va forma o obşte care în 1993 număra 24 de vieţuitori.

„În urma incidentului de la Peştera Sfântului Apostol Andrei” – pe atunci un schit al Mănăstirii Dervent, situat la 30 de km – când monahul Nicodim, ctitorul mănăstirii, este accidentat mortal – jumătate din obşte va pleca la „Peşteră”. Dintre aceştia îi putem amintii pe ieromonahul Sava şi pe ierodiaconul Teotim. La Dervent au rămas doar câţiva vieţuitori (ieromonahii Gheorghe şi Andrei, ierodiaconul Elefterie, rasoforul Varnava, fraţii Gheorghe din Năvodari, Mihai, Alexandru din Covasna, şi un altul) ce au dus pe mai departe atât slujbele de zi şi de noapte, cât şi construirea clădirii ce atunci era la începutul ei. În aprilie 1993 numărul lor creşte, căci pe lângă Preotul Gheorghe Avram erau acum: doi ierodiaconi şi „zece frăţiori”, cu sau fără armata făcută.