de Vasile Voiculescu

Duminică, 2 Decembrie 1951, Bucureşti

Uneori, calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:
O fi boala, o fi moartea,
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…
Într-o noapte paşii largi, tot mai largi?
– Domol inimă, că te spargi.
Strig la ea – eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
Omule, scoală, este El!
– Care El? Cine? Stai niţel!
El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria,
Cataractă mă inundă bucuria:
– Oho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te ţin prizonier
– „Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă”
– Ah, gemui, pier …
O clipă inima mi se făcuse Cer.