exemple de adevaraţi români

Am auzit de atâtea ori în jurul nostru o critică acerbă (de cele mai multe ori alimentată de media) despre lipsa de unire a poporului român, despre neajutorarea reciproca la nevoie.

    De asemenea am auzit cum se ridică mulţi revoltaţi care strigă sus şi tare că nici în 50 sau 100 de ani nu-i vom ajunge pe cei din occident în ce priveşte bunăstarea materială, infrastructura, civilizaţia…    Aceste două lucruri mi se par a fi mari neadevăruri şi probleme puse incorect.

    Cine citind cartea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae numită „Ortodoxie şi românism“, nu rămâne impresionat găsind în foile acestei cărţi acel ceva ce îl simţea şi trăia de demult dar care nu poate să şi-l explice în cuvinte căci face parte intinsecă din fiinţa lui? În unul din articolele acestei cărţi, este foarte bine explicată structura sufletească a românului.

    Se vede, astfel, că Ortodoxia, credinţa strămoşilor noştri, a cărei chemare este aceea de a face ca învăţăturile lui Hristos să modeleze sufletele poporului în direcţia virtuţilor spirituale care duc la mântuirea credincioşilor, a lucrat în fiinţa românilor ca o axă care dă ritmul melodiei vieţii noastre, ea însăşi fiind ritmul deplin al vieţii. Ea este cea care a imprimat în structura poporului nostru anumite însuşiri care acum fac parte integrantă din spiritualitatea şi fiinţa lui, imprimându-i adânc pecetea sa cea sfântă în firea românului, care, se răsfrânge în manifestările de cultură, de muncă de raporturi sociale etc. Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedeşte a fi cel român. De ce? Pentru că acest neam s-a născut creştin, nu are la bază o altă structură religioasă care s-o tulbure pe cea ortodoxă. Însuşi faptul că a trăit atâta vreme ferit de alte curente spirituale, numai în credinţa creştină, a contribuit la deplina cristalizare a sufletului în trăirea ortodoxă.

    Vedem în scrierea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae că trăsătura cea mai cuprinzătoare şi mai definitorie a neamului nostru este armonia. Ea este echilibrul minunat al raportului lui cu lumea, orice exagerare şi extremă fiind pentru român o dizarmonie. El, românul, nu este un sentimental exagerat ca meridionalul, dar nici un scormonitor în tainele vieţii ca germanul. Sufletul românesc e tot ce poate fi mai refractar aventuri. În schimb, tăria românului vine din nădejdea şi credinţa lui în Dumnezeu. Cu „Doamne ajută!“ răzbeşte prin orice, fiind reţeta succesului, biruinţei şi rezistenţei lui.

    O notă specifică a sufletului românesc şi a manifestărilor lui artistice, unanim remarcată, e simţirea unei legături mistice cu natura animală şi vegetală. Românul e „frate cu codrul, se spovedeşte păsărilor, mângâie boul din tânjală, se lasă în seama căluţului“… Românul are două pasiuni mari: pământul şi credinţa. El simte că din aceste două realităţi organice şi esenţiale ale vieţii îi curge puterea şi viaţa. Din pământ viaţa trupului, din Dumnezeu viaţa sufletului. El ia natura ca fiinţă şi astfel e plin de cuviinţă şi gingăşie faţă de ea. E foarte personal, dar în acelaşi timp foarte sociabil şi comunicativ.

    Sufletul românului nu este în armonie cu credinţa utopică a popoarelor protestante, în special calvine, care cred că în lumea aceasta pământească nu se află în nimeni nici o scânteie de bunătate şi că în zadar se forţează omul să se desăvârşească în virtuţi. Aceste popoare care se ghidează în faptele vieţii lor după aceste principii, foarte uşor ajung la o comportare lipsită de scrupule. Românul, în schimb, fără să aibă pretenţia că va putea deveni desăvârşit, ştie că are datoria să asculte de legile morale şi să le împlinească pe cât se poate, virtuţile lui principale fiind mila şi omenia. Concluzionează părintele profesor Dumitru Stăniloae, că aceste popoare au ajuns la o mare putere politică şi economică mai ales datorită acestui fapt şi datorită îngânfării de care au dat dovadă în istorie, de multe ori dovedindu-se popoare de ocupaţie.

    Se găsesc în aceste adevăruri, aşezate pe hârtie de domnul profesor, răspuns la întrebarea care se află pe buzele multora. Răspunsul este convingator, iar concluzia evientă: pentru a dăinui ca popor, românul nu trebuie să copieze felul altor naţiuni în înaintarea lor spre mai bine, ci trebuie doar a conserva, a trăi consecvent şi duce mai departe trăirea sa curată în spirit creştin ortodox, credinţă care l-a format de-a lungul istoriei lui.

    În ce priveşte faptul că românul nu este destul de unit, săritor la nevoile altora sau dăruitor, ce se poate spune?

    Vremuri bune au fost pentru români, atunci când virtutea a fost predominantă în interiorul neamului său. În schimb, atunci când străinii au început să ne educe şi să folosească cozile de topor din interiorul neamului nostru inducând o stare de neunire, de neîncredere în noi înşine şi în celălalt de lângă noi, de dezmăţ şi de plăceri uşoare duse până la nebunie, atunci se ştie că vremurile bune ne-au ocolit (şi încă ne mai ocolesc). În schimb atunci când neamul românesc a făcut voia lui Dumnezeu, atunci când virtutea a fost predominanată, atunci şi poporul a trăit mai bine.

    Cum se poate spune că românul nu este săritor şi ajutător la nevoile şi necazurile altora? Am văzut deatâtea ori în media românească cum străinii au rămas uimiţi de eroismul şi vitejia arătată de connaţionalii noştri în ţara care i-a primit spre adopţie sau i-a primit pentru a muncii şi a câştiga un ban cinstit: au scăpat pe alţii de la înnec, au scos copii din flăcări, au prins tâlhari ce jefuiau bănci, şamd.

    Şi eu am întâlnit mulţi, foarte mulţi oameni cu adevărat „dăruitori“. Este însă o poveste adevărată care m-a mişcat adânc şi sub a cărei impresie puternică încă mai sunt, poate pentru că am auzit-o de curând.

    S-a întâmplat să plec de curând din Bucureşti spre Moldova noastră de peste Prut. Nici nu am bănuit că în drumul care urma să-l fac, aveam să întâlnesc unii dintre cei mai deosebiţi oameni din viaţa mea. Nu sunt deosebiţi prin nici un fel de diplome sau distincţii ci pentru lucrurile care le-au făcut şi le povestesc cu o simplitate şi modestie ieşită din comun. Să nu credeţi că a fost o dorinţă de mărire sau nevoia de a se scoate în evidenţă pe ei însăşi. Iată povestea începutului prieteniei lor cu viitorii lor cumetri (părinţii copilului botezat).

    Doamna Valentina din Republica Moldova, localitatea Ungheni şi-a amintit:

    În urmă cu câţiva ani eu şi soţul meu eram membrii activi ai Partidului Salvării Populare şi ne-am exprimat public opinia noastră: Noi suntem români! De atunci a început o perioadă foarte grea pentru familia noastră deoarece am fost demişi din serviciile noastre; eu lucram în comerţ, iar soţul era inginer. O lungă perioadă nu am găsit nimic de muncă.

    În acea perioadă fata noastră cea mare a terminat liceul (a treia din liceu) şi trebuia sa participe la banchetul de sfârşit de an, dar în situaţia în care noi nu aveam bani nici de mâncare, nici că se putea vorbi de banchet. În aceste condiţii la începutul lunii mai a trebuit să împrumutăm suma de 400$ pe care urma să-i înapoiem la sfârşitul lunii septembrie.

    Intenţia noastră a fost să-i restituim cât mai repede, dar, din păcate până la sfârşitul lunii august dolarul crescuse de trei ori. În aceste condiţii, a trebuit să plecăm la Moscova. Singurul lucru care l-am putut face era să cumpărăm fructe din târg şi să le vindem la gura metroului. Nenumărate au fost dăţile când ne-a legitimat poliţia sau am fost reţinuţi, nenumărate au fost zilele când eram flămânzi, dar gândul la cei trei copii ne dădea putere. Aşa, cu ajutorul bunului Dumnezeu reuşisem să strângem 200$.

    Într-una din acele zile a venit la noi un om pe care nu-l cunoştem cu lacrimile curgând şiroaie pe obraz şi ne-a spus: Voi sunteţi singurii români din zonă şi singura mea speranţă; vă rog să mă ajutaţi! Trebuie să plătesc o taxă de 200$ astăzi, altfel îmi pierd taraba pe care o am în piaţă! Vă promit că până mâine vă aduc banii! Nu mă lăsaţi. Am soţia însărcinată şi un copil mic acasă şi locuim într-un sat lângă voi!

    După o scurtă discuţie cu soţul dânsei, doamna Valentina i-a spus:

    Îţi dau banii acestia dar, martor mi-e Bunul Dumnezeu că am acasă trei copii care ne aşteaptă nerăbdători şi că suntem plini de datorii.

    În aceeaşi seară Yuri, datornicul, a înapoiat banii şi a rugat-o pe doamna să lucreze pentru el, oferindu-i un salariu, iar după o săptămână i-a propus să lucreze împreuna cu el împărţind afacerea care o avea. Aşa au lucrat împreună o perioada de şase ani. În această perioadă soţia lui Yuri a născut un copil care a devenit finul doamnei Valentina.

    Aceasta a fost povestea care a de fapt este motivul principal al scrierii acestui articol. Iată un exemplu de jertfă, dragoste şi unire între fraţi. Iată un exemplu de dăruire, dragoste, milă, care este doar unul din prea multele pe care „Cel ce ştie toate“, le va adăuga la sfârşitul veacurilor la virtuţile acestui popor. Iată una din multele exemple de viaţă ce ar trebui mediatizată, şi care, dacă ar fi, ar face un „rating“ mare posturilor de televiziune, care, la indicaţiile primite de sus, pun pe hârtie sau pe sticlă antiexemple de urmat: crime macrabe, violuri de necrezut etc…

    Parintele Arsenie Papacioc, monahul de lângă mare de la mănăstirea Techirghiol a spus în repetate rânduri că are încredere puternică în ridicarea poporului român, simţind că ţara noastră „va avea un mare rol in istoria pământului acesta“ chiar dacă vor venii momente de mare primejdie pentru ţară.

    Istoria a arătat că atunci când primejdia ce pândea ţara era mare, unirea într-un cuget făcea minuni. Ce primejdie mai mare poate fi pentru creştin decât pierderea mântuirii proprii, la fel cum pentru un neam, pierderea mântuirii tuturor celor celor ce-l constituie? La salvarea lui suntem cu toţii chemaţi.

    Dar ca această chemare să se realizeze, după cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, „trebuie să nu ne forţăm a ieşi din originalitatea noastră care este legată de ortodoxie, şi a umbla după idealuri de import“. De asemenea, cu toată acrivia trebuie să trăim credinţa cea dreaptă în toată frumuseţea ei luptând a ne despătimi şi desăvârşi, fiind cu toţii chemaţi a-L câştiga pe Duhul cel Sfânt şi a pregusta mântuirea încă aici pe pământ. Căci mântuirea întregului popor depinde de mântuirea fiecăruia în parte.

Condorăţeanu Monica