După înălţarea Bisericii în cer, exprimată simbolic de ritualul Intrării mici, oamenii şi îngerii se unesc în slăvirea sfinţeniei lui Dumnezeu prin intonarea cântării întreit sfinte cunoscută sub numele de trisaghion: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!”.

Trisaghionul este un imn procesional apărut în secolul al V-lea

Imnului trisaghion este anterior sinodului al IV-lea ecumenic (451) când a fost cântat de către sinodali dar nu avem date sigure cu privire la originea lui. Unii teologi explică originea textului trisaghionului prin combinarea de către Biserică a imnului îngeresc: „Sfânt, Sfânt, Sfânt” (Isaia 6, 3; Apocalipsă 4, 8) cu versetul 2 al psalmului 41: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (în textul liturgic „Dumnezeul cel tare, cel viu”).

Alţi autori consemnează tradiţia conform căreia trisaghionul a fost revelat în mod minunat unui copil în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-436). Potrivit acestei tradiţii un cutremur a îngrozit populaţia Constantinopolului determinându-i să iasă în procesiune în frunte cu patriarhul şi împăratul. Un copil a fost atunci răpit în cer unde a auzit imnul trisaghion intonat de îngeri. Învăţând mulţimea să cânte acest imn, cutremurul s-a potolit.

Până astăzi trisaghionul este folosit ca un imn ce însoţeşte procesiunile, în special cele prin care se invocă mila lui Dumnezeu pentru îndepărtarea catastrofelor şi restabilirea echilibrului cosmic. Sinodul Trulan preconizează cântarea trisaghionului în vremea schimbărilor cosmice. Această folosire a trisaghionului se întemeiază pe credinţa în conţinutul tainic şi puternic al numelui lui Dumnezeu care determină liniştirea elementelor în conflict şi restabilirea ordinii cosmosului.

Din a doua jumătate a secolului al V-lea trisaghionul marchează începutul Liturghiei

Apărând doar în secolul al V-lea, imnul nu a făcut parte întotdeauna din Liturghie. Utilizarea sa procesională a dus la cântarea trisaghionului şi în timpul procesiunilor care se făceau în zilele de sărbătoare spre biserica ce purta hramul respectiv şi în care se slujea Sfânta Liturghie. Ulterior s-a generalizat folosirea acestui imn şi în duminici şi în zilele care nu aveau procesiuni asfel încât, spre sfârşitul secolului al V-lea, cântarea trisaghionului marca practic începutul Liturghiei devenind o parte a acesteia.

La sărbătorile mari în care, înainte de Sfânta Liturghie, avea loc botezul catehumenilor şi venirea procesională a acestora în biserică intonându-se „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Alilulia!” această cântare înlocuieşte până astăzi trisaghionul. La fel la sărbătorile Sfintei Cruci când, înainte de Liturghie, se făceau procesiuni cu Sfânta Cruce cântându-se: „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim!”.

Rugăciunea trisaghionului este o pregătire pentru cântarea acestui imn

Înainte de secolul al VIII-lea cântarea trisaghionului începe să fie precedată de rostirea cu voce tare a unei rugăciuni numită a trisaghionului, diferită pentru Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi pentru Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Din secolul al X-lea se va generaliza utilizarea la ambele Liturghii a rugăciunii specifice iniţial Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare. Rostirea în taină a acestei rugăciuni după secolul al XII-lea a dus la separarea ei de ecfonis şi mutarea ei în timpul cântării trisaghionului. Dar logica desfăşurării Liturghiei, conţinutul rugăciunii şi studiul istoric ne arată că locul ei firesc este înainte de cântare, aşa cum s-a păstrat la slavi până astăzi.

Rugăciunea trisaghionului este rostită de către protos (întâi stătător) în numele întregii adunări liturgice (clerici şi credincioşi) pentru a fi învredniciţi a aduce, împreună cu îngerii, cântarea întreit sfântă: „Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti,”

Rugăciunea începe cu afirmarea sfinţeniei lui Dumnezeu ca argument pentru cântarea întreit sfântă. Dumnezeu este sfânt adică este cu totul altceva, transcendent tuturor categoriilor lumii, „das ganz Andere”. Sfinţenia reprezintă misterul lui Dumnezeu prin excelentă, e profund apofatică dar, în acelaşi timp, profund trăită. În simţirea şi înţelegerea ei se poate înainta la infinit dar cere din partea făpturilor tot mai multă curăţie. Dumnezeu se odihneşte întru sfinţi datorită efortului lor de curăţire responsabilă şi de statornicire în faţa prezenţei Lui. Odihnindu-Se întru ei îi face părtaşi de cea mai proprie însuşire a lui, de sfinţenie, sălăşluindu-Se cu sfinţenia Sa în ei astfel încât sufletele lor ajung să „strălucească” de prezenţa dumnezeiască (Sfântul Isaac Sirul).

„Cel ce cu glas întreit sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat;”. — Revelaţia dumnezeiască (Isaia 6, 3; Apocalipsă 4, 8) ne învaţă că puterile îngereşti îl laudă, îl slăvesc şi I se închină lui Dumnezeu cutremurându-se de sfinţenia Lui. Acestor puteri îngereşti vrem să ne alăturăm şi noi conştienţi de nevrednicia noastră dar nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu.

„Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate, Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte ci pui pocăinţa spre mântuire;” — În faţa sfinţeniei lui Dumnezeu, lăudată de puterile cereşti, ne aducem aminte că îngerii, oamenii şi întreaga făptură au fost create de Dumnezeu din nimic, au fost aduse „dintru nefiinţă întru fiinţă”. Dar omul, ca o cunună a creaţiei a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27) şi împodobit cu tot harul (Facere 2, 7). Omul a căzut dar Dumnezeu nu l-a lepădat ci îi dă înţelepciune şi pricepere şi pocăinţă spre mântuire cu condiţia să dorească aceasta şi să o ceară. Adevărata înţelepciune este aşadar o harismă, un dar dumnezeiesc care presupune angajarea în lupta duhovnicească prin împlinirea poruncilor lui Hristos şi prin pocăinţa de greşeale.

„Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta a sta înaintea sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire:” — Adunarea liturgică, clerici şi credincioşi, a intrat în cer şi se află înaintea „slavei sfântului jertfelnic” al lui Dumnezeu. Avem conştiinţa nevredniciei noastre dar şi a datoriei de a aduce închinare şi preaslăvire prin intonarea cântării întreit sfinte.

„Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre ale păcătoşilor, întreit sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre.” — Slujirea cu cuvioşie şi cântarea trisaghionului împreună cu îngerii presupune sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre, adică curăţirea de toate păcatele şi umplerea de sfinţenia dumnezeiască astfel încât Dumnezeu să odihnească şi întru noi. Dar acest lucru nu este posibl numai cu puterile noastre, de aceea apelăm la bunătatea lui Dumnezeu.

„Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bineplăcut Ţie.” — Îi aducem rugători pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe toţi sfinţii pentru că în faptul sfinţeniei lor avem dovada că rugăciunea noastră pentru sfinţire nu este fără sperantă de împlinire.

„Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.” — Rugăciunea se încheie cu reafirmarea sfinţeniei lui Dumnezeu ca argument suprem pentru slăvirea Lui şi intonarea cântării întreit sfinte.

Trisaghionul exprimă uimirea sufletului în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu

După ecfonis adunarea liturgică începe cântarea trisaghionului. Acest imn este alcătuit, în original, dintr-o aclamatie şi o rugăciune. Traducerea literală este: „Sfânt (este) Dumnezeu, Sfânt Tare, Sfânt fără de moarte – miluieşte-ne pe noi!”

El exprimă uimirea sufletului în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu şi credinţa că numai pentru că este sfânt Dumnezeu poate milui. Slujirea divină ne descoperă sfinţenia lui Dumnezeu fără să ne explice ce este. În sfinţenie ni se revelează concentrat toate însuşirile dumnezeieşti. Ea e misterul luminos şi activ al prezenţei divine. În ea e concentrat tot ce deosebeşte pe Dumnezeu de lume. Am intrat în cer şi experienţa prezenţei lui Dumnezeu a devenit acum foarte prezentă. „Uluit de vederea orbitoare a cerului şi a pământului, sufletul este ca şi depăşit de această supraabundenţă şi se dăruieşte în întregime, devine jertfă curată, nu poate decât să facă să ţâşnească imnul treimic”.

Ortodoxia a atribuit întotdeauna un sens treimic trisaghionului mărturisind astfel că sfinţenia îşi are izvorul în faptul că Dumnezeu este treime de persoane: Tatăl – izvorul sfinţeniei, Fiul – biruitorul morţii (tare), Duhul Sfânt – dătătorul de viaţă (fără de moarte).

Exclamaţia „Puternic” a diaconului în timpul cântării este o atenţionare spre mărirea atenţiei şi, în acelaşi timp, un îndemn spre răsunarea deplină a imnului.

Icoana sfinţeniei şi iubirii lui Dumnezeu

La Liturghia arhierească binecuvântarea poporului cu tricherul (simbol al Sfintei Treimi) şi dicherul (simbol al celor două firi ale Mântuitorului) scoate în evidenţă negrăita sfinţenie dumnezeiască şi iubirea faţă de oameni concretizată în întruparea Fiului lui Dumnezeu: — „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via (lumea) aceasta, pe care a zidit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea!” Este o rugăciune ca via (lumea) însufleţită de Dumnezeu prin creaţie şi ridicată la starea de Biserică să fie dusă la desăvârşire adică la sfinţenie.

Pr. Florin Botezan