Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluţie, şi nu o relicvă a istoriei

Mulţi creştini ortodocşi cred că Sfânta Liturghie a fost de la început aşa cum o cunosc ei astăzi. Dar, cu toate că în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut schimbări semnificative, aceasta nu înseamnă că forma ei de azi este fixă şi neschimbabilă. Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluţie şi nu o relicvă a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originară la bogăţia de azi. Dar această evoluţie nu a însemnat o îndepărtare de la adevăr, aşa cum încearcă să argumenteze unii eterodocşi, ci o creştere firească, expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, o dezvoltare a elementelor esenţiale pe care le găsim de la început în structura Liturghiei.

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină când “a luat pâinea şi, binecuvântând, a frânt şi a dat ucenicilor săi zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca precum şi Sfântul Pavel precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii porunca expresă de a oficia Sfânta Liturghie: “Să faceţi aceasta întru pomenirea Mea” (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25).

Liturghia apostolică era mult mai simplă, însă cuprindea elementele esenţiale care se vor păstra până astăzi

După pogorârea Duhului Sfânt, primii creştini, urmând porunca Mântuitorului, “stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (FA 2,42) adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vieţii Bisericii, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El.

Deşi în Noul Testament nu avem o descriere amănunţită a Liturghiei pe care o săvârşeau Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, putem totuşi ca, în lumina informaţiilor patristice ulterioare, pornind de la citatul de mai sus (FA II,42) şi de la alte texte nou-testamentare, să reconstituim structura acesteia. Remarcăm faptul că slujba era mult mai simplă însă cuprindea elementele esenţiale care se vor păstra până azi şi anume:

  • adunarea în Biserică – ( vezi I Cor XI,18)
  • “învăţătura apostolilor”– lecturi şi predici (vezi şi I Tes V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim IV,13; I Cor XVI,26) având în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Această parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor.
  • “frângerea pâinii şi rugăciuni” – este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharistică sau a credincioşilor.

Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi (I Tim II,1).

Probabil creştinii îşi dădeau şi sărutarea păcii dacă “sărutarea sfântă” pomenită de Sfântul Pavel (Rom 16,16; I Cor 16,20; II Cor 13,12; I Tes 5,26) este o aluzie la acest act liturgic.

Frângerea pâinii era înţeleasă ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taină. Ca urmare se împlineau actele principale făcute de Hristos la această Cină:

  • “a luat” – aducerea darurilor de pâine şi vin ( I Cor. XI,23 -26);
  • “a binecuvântat” – rugăciunile de mulţumire şi sfinţire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce tare de întâistătătorul adunării euharistice la care credincioşii răspund cu Amin exprimându-şi astfel adeziunea;
  • “a frânt” – frângerea propriu-zisă a pâinii prefăcută în Trupul lui Hristos;
  • “a dat” – împărtăşirea generală cu Trupul şi Sângele Domnului .

Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare datează de la jumătatea sec. al II-lea d.H. O sută de ani mai târziu, la mijlocul sec. II după Hristos, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful ne dă cea mai amănunţită descriere a Liturghiei din primele trei secole:

“În aşa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la oraşe sau la sate şi se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profeţilor (Vechiul Testament n.n.), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la imitarea acestor frumoase învăţături. Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi înălţăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii – vezi cap. 65] – şi se aduce pâine şi vin şi apă, iar întâistătătorul înalţă deopotrivă rugăciuni şi mulţumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Şi se dă fiecăruia să se împărtăşească din cele ce au fost consfinţite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fată li se trimite euharistia acasă, prin diaconi.”

Structura Liturghiei Bisericii primare, sugerată doar de textele nou-testamentare, este expusă acum cu claritate şi anume:

  • Adunarea în Biserică;
  • Liturghia Cuvântului (catehumenilor);
  • Lecturi din Noul şi Vechiul Testament;
  • Omilia (explicarea textelor citite);
  • Liturghia euharistică (credincioşilor);
  • Rugăciunea generală pentru Biserică şi lume;
  • Sărutarea păcii;
  • Aducerea darurilor de pâine şi vin (“a luat”);
  • Rugăciunea de sfinţire – anaforaua (“a binecuvântat”) rostită cu voce tare de întâistătător la care credincioşii răspund cu Amin exprimându-şi adeziunea;
  • Frângerea pâinii (“a frânt”);
  • Împărtăşirea tuturor (“a dat”).

Dezvoltarea Liturghiei a dus la apariţia diverselor tradiţii liturgice

Această formă originară a Liturghiei se va dezvolta treptat deoarece, în cadrul schemei de mai sus, liturghisitorii aveau o mare libertate de improvizaţie în ceea ce priveste formularea rugăciunilor, stabilirea lecturilor biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale care trebuiau abordate, într-o anumită ordine, în cadrul rugăciunilor, s-au generalizat anumite anaforale liturgice (rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii) alcătuite de personalităţi marcante ale vieţii bisericeşti şi, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei individualizându-se tradiţii liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor centre creştine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma.

În sec. IV-V Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare alcătuiesc, pe baza tradiţiilor vechi, Liturghiile care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă

Anul 313 marchează încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor şi începutul unei epoci de mare înflorire în istoria Bisericii. În această perioadă are loc o unificare a ritualurilor liturgice marcată de alcătuirea, pe baza tradiţiilor vechi, de către Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare a Liturghiilor care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă. Forma şi evoluţia acestor Liturghii numite Liturghii bizantine le vom analiza în numărul următor.

Pr. Florin Botezan