Unul dintre scopurile principale ale ritualurilor Intrării mari este pregătirea duhovnicească a slujitorilor pentru aducerea Sfintei Jertfe. Un loc important în acest sens îl ocupă rostirea în taină de către preot a rugăciunii „Nimeni nu este vrednic” după ecfonisul „Ca sub stăpânirea ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh …” al celei de a doua rugăciuni pentru credincioşi, în timp ce credincioşii intonează Heruvicul.

Rugăciunea este rostită de către preot pentru sine

Rugăciunea din timpul cântării heruvimice, deşi apare în cele mai vechi manuscrise liturgice, nu face parte din structura originară a Liturghiei. Este probabil o rugăciune de origine monastică, adoptată la Marea Biserică (Sfânta Sofia) din Constantinopol în a doua jumatate a secolului al X-lea. Ea dublează oarecum atât rugăciunea punerii înainte spusă după aşezarea darurilor pe Sfânta Masă cât şi rugăciunile pentru credincioşi, subliniind şi dezvoltând ideile cuprinse în acestea. Cuprinzând numeroase citate şi aluzii scripturistice, se distinge de celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii atât prin faptul că este adresată lui Hristos şi nu lui Dumnezeu Tatăl, cât şi prin faptul că este rostită de către preot pentru sine, la persoana I singular, şi nu în numele comunităţii.

Răspunderea personală a preotului pentru plinătatea vieţii bisericeşti

Înainte de aducerea darurilor pe Sfânta Masă şi săvârşirea jertfei fără de sânge, rugăciunea „Nimeni nu este vrednic”, de o frumuseţe şi profunzime aparte, exprimă cutremurul cu care preotul trebuie să-şi împlinească mareaţa slujire, conştiinţa nevredniciei sale şi a nevoii de a primi ajutorul de sus.

În acelaşi timp ea îi atrage atenţia preotului asupra răspunderii personale pe care o are, căci numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. „Biserica nu neagă validitatea tainelor săvârşite de orice popă, fie bun, fie rău, însă Biserica totodată cunoaşte şi toată înfricoşătoarea realitate a dependenţei vieţii bisericeşti de demnitatea sau nedemnitatea acelora cărora le este încredinţată iconomia tainelor lui Dumnezeu?”. Aşa dar, ceea ce trebuie să căutăm nu este minimul, validitatea, ci plinătatea vieţii în Hristos trăită în Biserică în slujbe şi, în mod deosebit, în Sfânta Liturghie.

E nevoie ca fiecare, preot sau laic, să se străduiască ca, în puterea Sfântului Duh, să se ridice la înălţimea slujirii sale. De aceea rugăciunea preotului pentru sine se completează în mod fericit cu cântarea heruvimică ce ne îndeamnă pe toţi să lepădăm toată grija cea lumească pentru a-L putea primi pe Hristos.

Tâlcuirea rugăciunii

„Nimeni dintre cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul Slavei (Psalm 23, 7-10); căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti.” – Rugăciunea debutează cu afirmarea neputinţei oricărei făpturi omeneşti de a se ridica la vrednicia slujirii lui Dumnezeu „căci este lucru mare şi înfricoşător” chiar şi pentru îngeri. De altfel Heruvicul ne avertizează că, participând la Sfânta Liturghie, noi închipuim puterile îngereşti. Titlul de Împărat al slavei este preluat din Psalmul 23, 7-10 unde se precizează că Împăratul slavei este „Domnul (Yahve) Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război”. Aplicând lui Hristos, căruia îi este închinată rugăciunea, această titulatura, noi afirmăm implicit dumnezeirea Sa.

„Dar totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negraită şi nemăsurată, nemutat şi neschimbat Te-ai făcut om, şi Arhiereu Te-ai făcut nouă, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără de sânge.” – Cunoscând neputinţa omenească, „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aiba viaţa veşnică” (Ioan 3, 16). Potrivit învăţăturilor formulate la sinoadele III şi IV ecumenice (431 respectiv 451), Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om adevărat însă a rămas şi Dumnezeu adevărat, firea omenească unindu-se cu cea dumnezeiască în persoana Mântuitorului Iisus Hristos neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Rugăciunea noastră preia termenul atreptos (neschimbat) al acestei definiţii dogmatice pentru a sublinia unirea celor două firi în persoana Mântuitorului.

Hristos, aducându-se pe Sine însuşi ca jertfă unică şi atotcuprinzătoare, S-a arătat a fi Arhiereu desăvârşit: „sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi mai presus decât cerurile” (Evrei 7, 26). El este Arhiereul nostru cel mare care a străbătut cerurile (Evrei 4, 15) şi care, fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat, poate suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat (Evrei 4, 16). Preoţia lui Hristos se împlineşte veşnic în Biserică fiindcă El „a dat preotului sfânta slujire vazută a jertfei liturgice fără de sânge, adică l-a făcut organ conştient prin care El însuşi Îşi actualizează jertfa de pe Golgota în mod nesângeros spre împărtăşirea credincioşilor cu ea sub chipuri văzute”.

„Că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti (I Paral 29, 11), Care Te porţi pe scaunul cel de heruvimi, Domn al serafimilor şi Împăratul lui Israel (Sofonie 3, 15; Ioan 1, 49), Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti (Isaia 57, 15).” – Rugăciunea insistă asupra faptului că Arhiereul nostru, Cel care este alături de noi în slăbiciunile noastre şi a încredinţat preotului slujirea văzută a jertfei celei fără de sânge, este Dumnezeul cel Atotputernic, Cel singur Sfânt. Pentru a exprima cu cât mai multă putere acest lucru sunt preluate sau parafrazate o serie de expresii biblice care ni-l descoperă pe Dumnezeu. Ne alăturăm lui David care îl slăveşte pe Dumnezeu spunând: „Toate câte sunt în cer şi pe pământ sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împărăţia şi Tu eşti mai presus de toate, ca unul ce împărăţeşti peste toate” (I Paral 29, 11). Iar proorocul Sofonie Îl numeşte Împăratul lui Israel (Sofonie 3, 15), expresie preluată de Natanael pentru a-L numi pe Hristos (Ioan 1, 49).

„Deci pe Tine Te rog, Cel ce Singur eşti bun (Matei 19, 17) şi bine-ascultător, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău (Luca 17, 10) şi îmi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene (Evrei 10, 22); şi învredniceşte-mă (II Corinteni 3, 6), cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea Sfintei Tale Mese acesteia, şi să jertfesc Sfântul şi Preacuratul Tău Trup şi Sfântul Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: să nu întorci faţa Ta de la mine (Psalm 142, 7), nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi (Înt 9, 4), ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău.” În faţa lui Dumnezeu, despre Care Însuşi Hristos ne spune că este Cel singur bun (Matei 19, 17), preotul se vede aşa cum este adică păcătos, plin de cugete viclene, slugă netrebnică ce încearcă să facă ceea ce este dator să facă (Luca 17, 10). Realizând cât este de nevrednic îşi pune nădejdea în Cel care l-a chemat la slujirea aceasta îmbrăcându-l în harul preoţiei cerând să-l învrednicească, precum pe Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 3, 6), să fie slujitor al Său şi să aducă Sfânta Jertfă.

„Ca Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci (eşti adus), Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarti (eşti împartit), Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slava înaltam, împreuna şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţa făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Încheierea rugăciunii ni-L descopera pe Hristos în mijlocul Bisericii Sale ca adevărat slujitor al Sfintei Liturghii, în acelaşi timp jertfitor, jertfa şi primitor al jertfei. Pentru a exprima această sunt folosite patru participii preluate dintr-o omilie a lui Teofil al Alexandriei (atribuita iniţial Sfântului Chiril al Alexandriei) rostita în Joia Mare a anului 400: „Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci (eşti adus), Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarti (eşti împartit)”. Folosirea celui de al treilea participiu (Cel ce primesti) a dat naştere la mijlocul secolului al XII-lea, la o puternica controversa teologica ca urmare a contestarii calitatii de primitor a jertfei a lui Hristos de către un oarecare Soterikhos Panteugenes, candidat pentru scaunul de patriarh al Antiohiei. Doua sinoade tinute la Constantinopol în 1156 şi 1157 au exprimat învăţătura ortodoxa potrivit careia Iisus Hristos în Euhariştie şi pe Cruce ca om se aduce lui Dumnezeu iar ca Dumnezeu primeşte această jertfa în unire cu Tatăl şi cu Duhul.

Preotul nu se separă de credincioşi

Preotul este organul văzut prin care Hristos aduce şi este adus ca jertfă de unde se vede încă o dată responsabilitatea lui înfricoşătoare. Dar preotul nu monopolizează slujirea. El devine organ văzut prin care lucrează Hristos în virtutea hirotoniei prin care primeşte preoţia Mântuitorului pe care Acesta a încredinţat-o Bisericii, Trupul Său. Toţi slujesc la Liturghie, fiecare însă în rândul treptei sale şi fără ca slujirile să se confunde. Preotul nu se separă de credincioşi în aducerea Sfintei Jertfe ci este întâi-stătătorul adunării euharistice afirmând prin aceasta unirea tuturor, clerici şi laici, în slujirea Sfintei Liturghii.

Pr. Florin Botezan