Biserica este umanitatea restaurată în Hristos, chemată să ajungă la unitate în iubire după chipul Sfintei Treimi şi mărturisind credinţa în Sfânta Treime. În Biserică omul se împlineşte ca persoană în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea participarea fiecărui credincios la Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se înalţă, ca Trup al lui Hristos, în Împărăţia lui Dumnezeu, nu poate fi un act individual ci trebuie să fie un act personal, în comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga umanitate. În Sfânta Liturghie umanitatea toată, răscumpărată de Dumnezeu, se unifică şi devine o icoană. Şi această icoană exprimă două aspecte: iubirea şi credinţa în Dumnezeu. Această unitate în credinţă şi în dragoste care, după cum remarca încă din secolul al II-lea d.H. Sfântul Ignatie al Antiohiei, caracterizează Biserica, se înfaptuieşte în Sfânta Liturghie, în mod concret, înainte de aducerea Sfintei Jertfe, prin două acte: sărutarea păcii şi mărturisirea credinţei prin rostirea Crezului.
Sărutarea păcii a fost prezentă încă de la început în rânduiala Sfintei Liturghii
Sărutul păcii este unul dintre cele mai vechi ritualuri creştine, menţionat încă din Noul Testament. Astfel Sfântul Apostol Pavel îşi încheie patru epistole cu un îndemn la îmbrăţişare cu sărutare sfântă (Rom 16, 16; I Cor 16, 20; II Cor 13, 12; I Tes 5, 26) iar Sfântul Apostol Petru îndeamnă la îmbrăţişare cu sărutarea dragostei (I Pt 5, 14). Această sărutare sfântă sau a dragostei este înţeleasă ca o modalitate concretă de dobândire a păcii după cum vedem în finalul celei de a doua epistole către Corinteni unde, înainte de îndemnul îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare sfântă, Sfântul Pavel scrie: trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi (II Cor. 13, 11).
Majoritatea exegeţilor consideră că, epistolele fiind citite în cult, sărutarea sfântă avea statutul unui ritual liturgic încă din perioada apostolică: Ne găsim la Corint, în timpul unei adunări a comunităţii. O epistolă a apostolului este citită ascultătorilor atenţi; ea se încheie cu încă un îndemn la bine, unitate, dragoste şi pace. Apoi răsună solemn invitaţia: „Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare sfântă! Toţi sfinţii schimbaăi sărutul comuniunii creştine!” – şi corintenii se îmbrăţişează. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!. „Şi cu Duhul tău!” – răspunde comunitatea. Epistola se încheie şi Cina Domnului începe.
Deşi nu există documente din perioada apostolică care să descrie desfăşurarea Sfintei Liturghii, încercarea de reconstituire de mai sus reuşeşte probabil să surprindă destul de bine realitatea acelor timpuri. În orice caz sărutarea păcii face parte din ceea ce cercetătorii numesc primul strat (first stratum) al Sfintei Liturghii (adica ritualurile care au fost prezente încă de la început în rânduiala slujbei) fiind atestată cu claritate la mijlocul secolului al II-lea de Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful.
În Biserica primară sărutarea păcii era un ritual important al slujirii divine întâlnit şi în afara Sfintei Liturghii. Potrivit lucrării Tradiţia apostolică, atribuită Sfântului Ipolit Romanul (sec. II-III), şi Constituţiilor Apostolice (sec. IV) episcopul săruta noii botezaţi după mirungere ca semn al primirii în Biserică iar la hirotonia unui nou episcop acesta era sărutat de întreaga comunitate ca semn al primirii lui ca păstor. Origen (sec. II-III) consemnează obiceiul ca, în încheierea rugăciunii, credincioşii să-şi dea sărutarea păcii pe care Tertulian (sec. II-III) o numeşte pecetea rugăciunii (De oratione, 18), autentificarea unei rugăciuni adevărate.
Mult timp sărutarea se dădea pe gură
Un aspect destul de şocant pentru omul modern este faptul ca sărutul păcii se dădea pe gură, fără a avea însă nimic senzual sau necurat în el. În mediul iudaic şi greco-roman se sărutau pe gură doar membrii de familie şi prietenii foarte apropiaţi. Sărutarea creştină pe gură era o practică neconvenţională, atestând conştiinţa puternică a apartenenţei la Biserică ca mădulare ale aceluiaşi Trup al lui Hristos. De aceea catehumenii şi penitenţii nu aveau dreptul să dea sărutul păcii, ei nefiind în Biserică şi sărutul lor nefiind sfânt (Tradiţia apostolică, cap. XVIII). Sfântul Ioan Gură de Aur justifică sărutarea pe gură: Noi suntem templul lui Hristos. De aceea ceea ce sărutăm este intrarea, vestibulul acestui templu. Prin aceste uşi Hristos intră în noi – când ne împărtăşim – Nu este o cinste oarecare cea pe care gura o primeşte atunci când primeşte Trupul Domnului. Acesta este principalul motiv pentru care dăm sărutarea aici.
Practica sărutarii pe gură a supravieţuit mult timp în Biserică. La sfârşitul secolului al XI-lea Sfântul Teofilact al Bulgariei este întrebat de fratele său Dimitrie de ce în Postul Mare sărutarea păcii se dă pe umeri şi nu pe gură ca în restul anului, de unde înţelegem că practica curentă era ca clericii să-şi dea sărutarea păcii pe gură. De altfel ediţiile slave ale Liturghierului menţionează până prin secolul al XVII-lea că sărutarea păcii se dă pe gură. Treptat s-a generalizat însă practica sărutării pe umeri, aşa cum am văzut că se proceda la sfârşitul secolului al XI-lea în Postul Mare.
Pâna în secolul al XI-lea atât clericii cât şi credincioşii îşi dădeau sărutarea păcii
Sărutarea păcii îşi arată întreaga sa valoare în cadrul Sfintei Liturghii ca moment esenţial în care întreaga comunitate, clerici şi laici, îşi manifestă unitatea de iubire, condiţie a aducerii sfintei jertfe potrivit cuvintelor Mântuitorului: dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Matei 5, 23-24). La îndemnul diaconului Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare sfântă! până prin secolele IV-V, Să ne iubim unii pe alţii! mai târziu) toţi participanţii la Sfânta Liturghie îşi dădeau sărutarea păcii, fiecare în rândul treptei sale: preoţii cu episcopul şi între ei, diaconii cu diaconii, laicii cu laicii. În cazul laicilor ritualul se săvârşea între vecinii din biserică astfel încât nu se producea tulburare la slujbă şi nici nu lua timp mult. La început, când creştinii stăteau amestecaţi în biserică, sărutul se dădea şi între bărbaţi şi femei. La scurt timp, datorită smintelilor care puteau să apară, barbaăii şi femeile au fost separaţi în locaş, sărutul dându-şi-l de acum încolo bărbaţii cu bărbaţii şi femeile cu femeile.
Sărutarea păcii înseamnă îmbrăcarea fiecăruia şi a tuturor în iubirea lui Hristos
Din secolul al XI-lea sărutarea păcii se restrânge în general la clericii din altar. Ca urmare îndemnul diaconului la dragoste reciprocă nu se mai concretizează într-un act, chemarea la o acţiune devenind chemarea la o stare sufletească. Această acţiune avea însă o importanţă deosebită fiind o lucrare sfântă a iubirii, semnul şi ritualul văzut prin care – în chip nevăzut dar real – se săvârşea revărsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioşilor, era îmbrăcarea fiecăruia şi a tuturor laolaltă în iubirea lui Hristos. A te îmbrăca în iubirea lui Hristos înseamnă a primi harul dumnezeiesc care te face să-ţi depaşeşti limitele egoismului şi să te asemeni lui Dumnezeu îmbrăţişând pe toţi în iubire, chiar şi pe duşmani. A te îmbrăca în iubirea lui Hristos înseamnă să nu mai vezi în aproapele tău, începând chiar cu cel ce se întâmplă să fie lângă tine în biserică, un străin sau chiar un duşman, ci un frate. Înseamnă să conştientizezi faptul că Hristos ne uneşte pe toţi în Biserică, ca mădulare ale Trupului Său, prin participare la Sfânta Liturghie. Dăruindu-şi sărutul păcii creştinii mărturisesc credinţa că se împărtăşesc de iubirea celui ce este prezent în mijlocul lor precum a promis Hristos: unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). De aceea îmbrăţişându-se ei spun „Hristos în mijlocul nostru” – „Este şi va fi!” – „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”.
Ritualul sărutarii păcii, aşezat înaintea anaforalei şi a împărtăşirii, scoate în evidenţă faptul că nu putem să intrăm în comuniune cu Dumnezeu dacă nu suntem uniţi în iubire cu ceilalţi membri ai Bisericii: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I Ioan 4, 20-21). Nu se poate înfăptui împreuna noastră înălţare spre Cel Unul şi spre împărtăşirea de Unul având despărţiţi pe aceia de unirea întru pace cu noi scrie Sfântul Dionisie Areopagitul.
Sfânta Liturghie presupune şi angajarea trupească, în relaţia cu Dumnezeu prin împărtăşire şi în relaţia cu aproapele prin sărutarea păcii
Sărutarea păcii este un act în care trupul exprimă şi transmite iubirea faţă de aproapele ca împărtăşire din iubirea lui Hristos. De la începutul Bisericii s-a înţeles faptul că în Sfânta Liturghie relaţia de iubire faţă de aproapele trebuie să implice şi trupul în actul sărutării păcii, aşa cum relaţia cu Dumnezeu angajează şi trupul în actul împărtăşirii. Omul este o fiinţă dihotomică, trup şi suflet. Trupul, care potrivit învăţăturii Bisericii nu este rău în sine, participă alături de suflet la rugăciune. Prin intermediul trupului dăruim şi primim: aducem darul la altar, un dar material constând în pâine şi vin dar cu o profundă încărcătură simbolică, şi primim în schimb însuşi Trupul şi Sângele Domnului ca hrană trupească. Astfel printr-un act trupesc, mâncarea, ne unim cu Dumnezeu şi experiem iubirea Lui. Tot aşa iubirea faţă de cel ce, împreună cu mine este mădular al Trupului lui Hristos, Biserica, şi participă la Sfânta Liturghie, nu poate să se rezume doar la o stare sufletească ci se exprimă într-un act trupesc, sărutarea păcii, ca o dăruire şi primire efectivă a iubirii. Să nu-ţi închipui că sărutarea aceasta este o sărutare obişnuită, din acelea ce-şi dau prietenii pe stradă sau în piaţă, arată Sfântul Chiril al Ierusalimului. Sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele şi îndepartează din suflete orice vrăjmăşie. Sărutarea aceasta este un semn al unirii sufletelor şi al izgonirii oricărei vrăjmăşii. Sărutarea aceasta este deci împăcare; pentru aceasta e sfântă.
Pr. Florin Botezan