Sărutarea păcii este un ritual liturgic de mare forţă în care omul se deschide faţă de aproapele şi se îmbracă în iubirea lui Hristos printr-un act al trupului care exprimă împăcarea şi unirea sufletelor în iubirea dăruită reciproc. Importanţa deosebită a acestui gest al păcii este demonstrată de faptul că este întâlnit în toate riturile liturgice, facând parte din structura originară a Liturghiei. El scoate în evidenţă o trăsătură fundamentală a cultului creştin şi anume că legătura cu Dumnezeu nu se poate stabili fără o relaţie iubitoare cu aproapele.

„Pace vouă” este mărturisirea şi transmiterea păcii treimice

Principalele momente ale Sfintei Liturghii (lecturile biblice ca împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, aducerea sfintei jertfe şi sfinţirea darurilor prin rostirea anaforalei, frângerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine) sunt precedate de dăruirea păcii de către întâi-stătătorul slujbei printr-un gest de binecuvântare însoţit de cuvintele „Pace tuturor”, mărturisind astfel de fiecare dată că Hristos însuşi este în mijlocul nostru.

„Pace vouă” este salutul lui Hristos înviat, un salut care nu e un simplu cuvânt de politeţe ci o dăruire efectivă a acelei păci (şalom) mesianice care înseamnă, potrivit Sfintei Scripturi, plenitudine, împlinire, echilibru fericit, armonie. Este climatul specific Noului Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii în Iisus Hristos Înviat. Pacea lui Hristos este o pace jertfelnică, rodul eshatologic al Crucii, semnul comuniunii regăsite cu Dumnezeu şi cu toţi: Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Coloseni 1, 19-20). „Pace vouă” este mărturisirea şi transmiterea păcii treimice, este o invitaţie de a intra în plenitudinea vieţii treimice în măsura primirii acesteia prin credinţă.

Rostind „Pace tuturor”, protosul binecuvintează adunarea în semnul crucii închipuind cu degetele literele greceşti care prescurtează numele Mântuitorului (IC XC), arătând astfel că prin Crucea lui Hristos s-a restabilit comuniunea între Dumnezeu şi om şi noi putem fi făcuţi părtaşi păcii treimice. Prin acest gest protosul, în puterea Duhului Sfânt, transmite, asemenea lui Hristos, în mod efectiv pacea de sus celor ce sunt gata să o primească: Şi de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi (Luca 10, 6). Credincioşii răspund „Şi duhului tău!” amintindu-şi lor înşişi că Duhul Sfânt este în protos şi că protosul nu face nimic de la el ci harul Duhului este de faţă şi se pogoară peste toţi. Duhul Sfânt face din fiecare participant la Sfânta Liturghie un fiu al păcii, ne face părtaşi păcii Dumnezeului Treimic care este pace tainică, adâncime liniştită, plenitudine nedescrisă, reciprocitate de iubire.

Numai atunci când primim pacea de de sus în sufletul nostru putem să ne deschidem cu iubire faţă de aproapele şi să ne unim în Trupul lui Hristos, Biserica. De aceea dăruirea păcii de către protos înainte de anafora este şi o inaugurare a ritualului sărutarii păcii. Această sărutare are ca semnificaţie principală tocmai primirea şi transmiterea darului păcii lui Dumnezeu, şalom-ul biblic care este darul mesianic prin excelenţă (Lc. 2, 14; 24, 36; In. 20, 19; 21, 26), darul eshatologic caracteristic Noului Israel, devenit un ritual liturgic de mare forţă.

Iubirea dintre noi este o mărturisire de credinţă în Sfânta Treime

Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim – îndeamnă diaconul la sărutarea păcii iar poporul răspunde Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Nu se ştie exact cum a evoluat această formulă liturgică deoarece vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decât cele rostite de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicată de cuvintele începătoare. În orice caz în primele secole se folosea expresia paulină: Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare sfântă (I Cor. 16, 20). În secolul al X-lea întâlnim îndemnul Să ne iubim unii pe alţii! căruia ulterior i se adaugă ca într-un gând să mărturisim (întâlnit în manuscrise din secolul al XII-lea), completare care leagă îndemnul la iubire de mărturisirea credinţei. Răspunsul Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită apare tot din secolul al XII-lea fiind iniţial recitat numai de clerici şi apoi preluat de popor.

În forma ei de azi formula liturgică ce introduce sărutarea păcii scoate în evidenţă faptul că iubirea dintre noi este premiza mărturisirii credinţei în Sfânta Treime. Chiar mai mult, însăşi iubirea dintre noi, ca împărtăşire din iubirea Sfintei Treimi, este o mărturisire de credinţă în Sfânta Treime. Dacă n-am simţi valoarea iubirii, care nu ne poate veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am lăuda şi admira cu toată puterea Sfânta Treime şi nu ne-am sili să înaintăm în ea. Astfel mărturisind credinţa noastră în Dumnezeu cel în Treime nu socotim pe Dumnezeu ca un adevăr teoretic ci ne mărturisim credinţa noastră într-un Dumnezeu al iubirii în Sine însuşi şi izvor al iubirii din noi.

Hristos este în mijlocul nostru şi ne dă puterea să ne iubim unii cu alţii

În timpul cântării Pe Tatăl , pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită episcopul şi preoţii se închină de trei ori în faţa Sfintei Mese rostind Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu (Ps. 17, 1) şi săruta Cinstitele Daruri şi Sfânta Masă.

Practica sărutarii, mai întâi numai a Sfintei Mese apoi şi a Cinstitelor Daruri, apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusă probabil ca un substitut al sărutului păcii la Liturghia săvârşită de un singur preot şi ulterior generalizată. Acest act este o expresie a dragostei faţă de Dumnezeu pe care o aratăm sărutând Cinstitele Daruri, care se vor preface în Trupul şi Sângele Domnului, şi a Sfintei Mese, altarul pe care se aduce Sfânta Jertfă.

Dragostea şi credinţa în Dumnezeu o exprimăm folosindu-ne de cuvintele psalmistului: Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu(Ps. 17, 1). Ne arătăm astfel dorinţa de a împlini prima porunca a Domnului: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta (Marcu 12, 30). Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit mai întâi: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16). El ne dă şi nouă puterea să-L iubim şi să ne iubim aproapele, chiar şi pe vrăjmaşi, el este vârtutea, întărirea, scăparea şi izbăvitorul nostru. Liturghierul precizează că, pentru a sublinia solemnitatea momentului, acest verset poate fi cântat în altar sau la strană.

În cazul slujbei în sobor episcopul şi preoţii, după sărutarea Cinstitelor Daruri şi a Sfintei Mese, îşi dau succesiv sărutul păcii pe umeri, strângându-şi mâna dreaptă. Sărutarea se dă de trei ori în numele Sfintei Treimi, cel dintâi spunând: „Hristos în mijlocul nostru”, celalalt răspunde „Este şi va fi” iar cel dintâi încheie „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Mărturisim astfel că Hristos este în mijlocul nostru şi ne dă puterea să ne iubim unii cu alţii. În practica grecească şi slavă, după sărutarea umerilor, preoţii îşi sărută reciproc mâinile pentru că Hristos lucrează sfinţenie prin aceste mâini. Sărutarea umerilor, care în timpul lui se practica numai în Postul Mare, este explicată de Sfântul Teofilact al Bulgariei prin aceea că umerii sunt simbolul vieţii active prin care putem purta crucea Domnului pentru a fi rastigniţi cu El, în masura în care ne e posibil. Nu putem să ne iubim aproapele, inclusiv duşmanii, decât lepădându-ne de egoism, asumându-ne crucea şi urmându-i lui Hristos (Matei 16, 24).

Practicarea din nou a sărutării păcii de către credincioşi ar fi benefică

Timp de peste zece secole toţi participanţii la Sfânta Liturghie, atât clericii cât şi credincioşii, îşi dădeau sărutul păcii. După secolul al X-lea acest ritual s-a restrâns la clericii din altar, dar restrângerea nu a fost urmarea unei hotarâri a autorităţii bisericeşti. În articolul precedent şi în cel de faţă am încercat să surprindem importanţa deosebită a acestui gest al păcii care face parte din structura originară a Sfintei Liturghii. El nu poate fi redus la o stare sufletească ci implică un act concret prin care iubirea şi pacea dumnezeiască este primită şi transmisă fratelui din biserică, unindu-ne cu toţii în iubirea lui Hristos şi mărturisirea Sfintei Treimi, structura supremei iubiri.

Un gest al păcii este prezent în toate riturile liturgice creştine, forma lui concretă de împlinire fiind diferită de la un rit la altul şi de la o epocă la alta, în funcţie de contextul cultural şi tradiţiile locale. Esential în ceea ce priveşte sărutarea păcii nu este însă forma concretă de împlinire ci faptul de a fi un gest trupesc care să exprime dragostea curată faţă de aproapele.

Din fericire, dăruirea sărutarii păcii între credincioşi nu a dispărut cu totul nici în Ortodoxie. În cazul ţării noastre, Părintele Dumitru Staniloae dă mărturie despre practicarea sărutului păcii în unele biserici din Transilvania într-o formă specifică: sărutarea mâinilor credincioşilor mai în vârstă de către cei mai tineri urmată de îmbrăţişarea lor, bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei. Aceeaşi practică se întâlneşte şi la sud de Carpaţi. Păstrarea pe alocuri în Ortodoxie a acestui gest al păcii între credincioşi precum şi lipsa unei hotărâri a autorităţii bisericeşti care să-l interzică dovedeşte că nu există nici un impediment canonic pentru săvârşirea lui. Din contră, importanţa sa deosebită în angajarea participării efective a credincioşilor la slujbă dovedeşte importanţa reintroducerii lui, în ultimul timp întâlnind tot mai multe iniţiative în acest sens. Mulţi credincioşi au pierdut conştiinţa împreunei slujiri la Sfânta Liturghie şi tind să devină simpli spectatori pasivi: nu aduc darul de pâine şi vin la altar, nu cântă, nu se împărtăşesc decât rareori, nu-şi dau sărutul păcii. Sigur, reintroducerea sărutului păcii nu rezolvă toate problemele, dar este un pas înainte spre o participare deplină la slujbă. Cei care l-au practicat pot da marturie că, atunci când e făcut cu sinceritate, sparge efectiv zidurile care ne despart de multe ori de cei ce se întâmplă să fie lângă noi în biserică, făcându-ne să ne simţim fraţi. Şi să nu uităm că mulţi din cei ce părăsesc Ortodoxia pentru a merge la secte acuză faptul că nu au simţit comuniunea şi iubirea în Biserică şi nu au înţeles slujbele.

În mod concret sărutul păcii între credincioşi se poate da astăzi în timpul cântării Iubi-Te-voi Doamne a cărei interpretare este permisă de Liturghier. Cântarea este foarte potrivită pentru acest moment, mărturisind că iubirea aproapelui îşi ia puterea din iubirea lui Dumnezeu. Sărutul se poate da între vecini, ca în epoca primară, bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei, fără a se produce tulburare în biserică. Ca formă concretă, adaptându-ne la contextul de azi, nu se pune problema sărutului pe gură. Se poate opta pentru forma tradiţională românească, sărutarea mâinilor credincioşilor mai în vârstă de către cei mai tineri urmată de îmbrăţişarea lor, care însă este greu de aplicat în mediile mai puţin tradiţionale, sau pentru simpla strângere a mâinii ca în ritul roman. Credem însă că cea mai potrivită formă este cea practicată de preoţi în altar: strângerea mâinii şi sărutarea umerilor însoţită de formula „Hristos în mijlocul nostru” – „Este şi va fi” – „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Când preotul slujeşte singur îşi poate da sărutarea păcii cu paracliserul aşa cum se practica şi în vechime.

Sărutarea păcii presupune respingerea oricărei ipocrizii sau viclenii

O condiţie esenţială pentru ca acest gest să fie lucrător este sinceritatea lui, respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii. Textele liturgice şi Sfinţii Părinţi atenţionează în repetate rânduri asupra acestui lucru. Astfel în Constituţiile Apostolice, după ce se relatează că la momentul sărutarii păcii diaconul avertiza: Nimeni să nu aibă ceva împotriva cuiva. Nimeni să nu fie făţarnic! se adăuga: nimeni să nu o facă precum Iuda care l-a vândut pe Domnul printr-un un sărut. Sărutarea păcii trebuie să fie expresia iubirii sincere faţă de aproapele (Origen) şi să nu fie dată doar cu buzele ca Iuda având ură şi răutate faţă de fraţii în credinţă (Theodor de Mopsuestia). Fiind simbolul împăcării interioare despre care vorbeşte Evanghelia, sărutarea păcii trebuie să fie o sărutare a sufletului, o îmbrăţişare a inimii şi nu doar a buzelor şi al gurii (Sfântul Ioan Gură de Aur). În aceste condiţii reactualizarea acestui gest şi pentru credincioşi nu constituie o abatere de la tradiţie ci din contră, o întoarcere la aceasta, cu efecte benefice pentru slujirea şi trăirea ortodoxă.

Pr. Florin Botezan