Sfânta Liturghie este slujba esenţială în care Biserica se înalţă în Împărăţia lui Dumnezeu prefăcând viaţa noastră în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime şi între noi. Euharistia este punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îşi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmaţia că săvârşirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi sânge al Domnului în scopul sfinţirii credincioşilor prin împărtăşirea cu acestea. Întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu spre unirea euharistică cu Hristos.

În Liturghie Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică ci, după cum remarca Părintele Stăniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserică, în cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite de preot, în cântările credincioşilor. Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face părtaşi, într-o anumită măsură, lui Hristos şi ne pregăteşte pentru unirea deplină cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui.

Liturghia – împlinirea pregătirii pentru Euharistie

Sfânta Liturghie împlineşte pregătirea personală a fiecăruia şi pregătirea comunităţii pentru Euharistie fiind ultima şi cea mai importantă etapă a acestei pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Hristos, spre recunoaşterea şi primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Lc. 24, 13-35): Hristos vine în mijlocul nostru şi ni se dăruieşte mai întâi prin cuvintele Sale făcând să „ardă inimile în noi” (Lc. 24, 32) şi să se nască în noi credinţa care să ne ajute să-L recunoaştem şi să-L primim în Euhariştie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin primirea hranei teologice, mâncarea şi băutura Cuvântului. „De la metanoia (căinţa) personală a fiecărui credincios şi dobândirea „minţii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) înaintăm la homonoia (acelaşi gând al) tuturor şi la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului şi a sufletului, a persoanei şi a comunităţii) şi la manifestarea în fiecare şi în toţi a tainei Cuvântului întrupat” .

Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică în unitatea lor realizează unirea cu Hristos

În afara Proscomidiei, care este o parte introductivă, Liturghia propriuzisă este formată din două părţi indisolubil legate şi cu o structură paralelă: Liturghia Cuvântului (catehumenilor) şi Liturghia Euharistică (credincioşilor). Prima are în centru hrana teologică, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile scripturistice şi în predică. A doua are în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat adică cu însuşi Trupul şi Sângele Lui. Rugăciunile rostite de preot sau credincioşi în ambele părţi ale Liturghiei sunt mijloace prin care intrăm în legătură cu Hristos şi ne pregătim pentru împărtăşirea cu El. Liturghia Cuvântului pregăteşte şi se împlineşte în Liturghia Euharistică şi amândouă, în unitatea lor, realizează întâlnirea şi unirea cu Hristos.

Pregătirea pentru intrarea în împărăţie

Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea mare care proclamă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărăţia Treimică a dragostei. Această intrare se poate împlini numai prin împărtăşirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce.

Ectenia Mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrăţişează întreaga lume chemându-ne să lăsăm toată grija personală şi să ne identificăm cu rugăciunea Bisericii, învăţând ierarhia creştină a valorilor.

Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în împărăţie arătându-ne starea în care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”) mărturisind credinţa în Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre împărăţie şi ne dăruieşte puterea de a intra în ea (antifonul II: „Unule Născut”). Antifonul III, Fericirile, ne pune în faţă condiţiile intrării în împărăţie.

Intrarea Mică constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credincioşilor şi intrarea prin uşile împărăteşti, care simbolizează uşile cerului, în altar, imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu, aminteşte întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi a venit în lume „ca să lumineze pe tot omul care vine în lume” (In. 1,9) şi a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut pe Tatăl („Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” In. 14,7) şi a-i conduce astfel, cu Sine, în împărăţie .

Consumarea euharistică a Cuvântului

Cântarea trisaghionului, după cum o arată rugăciunea corespunzătoare, uneşte îngerii şi oamenii în slăvirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfinţenia lui Dumnezeu şi pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului arată „modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în biserică venind nu pur şi simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologică a împărăţiei”. Părinţii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore Teologul) subliniază că, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împărtăşim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugăciunea care precede Evanghelia este o adevărată epicleză pentru ca Duhul Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale.

Locul firesc al predicii este în continuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneşte Duhul Sfânt, o parte esenţială a Liturghiei Cuvântului.

Actualizarea Cinei celei de Taină

Liturghia Euharistică este o actualizare a Cinei celei de Taină şi, implicit, a celor patru lucrări săvârşite atunci de Hristos: „a luat” (pâinea), „a mulţumit şi a binecuvântat”, „a frânt” şi „a dat” (ucenicilor). Acestor patru lucrări le corespund patru părţi ale Liturghiei: Intrarea Mare, anaforaua, frângerea, împărtăşirea.

„A luat” – Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregătirea materială a altarului şi a darurilor şi pregătirea duhovnicească a slujitorilor şi a credincioşilor pentru aducerea jertfei duhovniceşti şi împărtăşire. Imnul heruvic scoate foarte bine în evidenţă acest lucru. El nu se referă strict la procesiune aşa cum în mod greşit a fost înţeles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfinţite. Heruvicul este o introducere la întreaga acţiune liturgică de la anafora la împărtăşanie. Îi învaţă pe credincioşi că ei, care vor cânta cântarea întreit sfântă a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot …, din timpul anaforalei) trebuie să lase toată grija lumească (Sus să avem inimile) ca să-L primească (upodexomai) pe Hristos în împărtăşanie .

Sfântul Ignatie al Antiohiei arată că în Biserică trebuie să fie unire în credinţă şi dragoste. De aceea, înainte de înălţarea jertfei euharistice, această unitate se trăieşte prin două acte liturgice: sărutarea păcii şi rostirea Crezului. Credem că aşa cum, în multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire şi la practica sărutării păcii şi între credincioşi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei) deoarece „sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele şi îndepărtează din suflete orice vrăjmăşie”.

„A mulţumit şi a binecuvântat” – Anaforaua este o lungă rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu Tatăl prin care se aduce jertfa euharistică. În vechime protosul adunării euharistice o rostea cu voce tare, în auzul credincioşilor care se asociau numai la ecfonisul final prin răspunsul „Amin”. Termenul de anafora înseamnă ridicare, înălţare, ofrandă, jertfă.

Anaforaua îşi are izvorul în rugăciunea de mulţumire şi binecuvântare rostită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină. În Biserica primară ierarhii aveau dreptul să improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare personală, respectând însă o anumită schemă comună tuturor liturghisitorilor în ceea ce priveşte ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalităţi ale Bisericii. În Biserica Ortodoxă s-au păstrat în uz anaforalele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare.

Având structura unei cuvântări, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu şi opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevărată sinteză a teologiei ortodoxe exprimată în formă doxologică. Ea are o structură trinitară, în cinstea Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei părţi în care se face referire specială la lucrarea fiecărei Persoane treimice urmate de rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii.

Anaforaua liturgică – rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii

În cursul anaforalei se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înaltă darurile de pâine şi vin şi se invocă Duhul Sfânt spre sfinţirea acestora. Cuvântul se uneşte astfel cu Taina, pâinea şi vinul se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Domnului.

Anaforaua scoate în evidenţă faptul că actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se face prin săvârşirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrări se face prin cuminecarea celor prezenţi cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertare păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă” (anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot anaforaua ne descoperă şi sensul eclezial al împărtăşaniei care depăşeşte abordarea ei strict individualistă: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt” (anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel că participarea la Liturghie se împlineşte prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primară era expresia împreunei-slujiri a clerului şi poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preoţească, în picioare şi cu mâinile ridicate aduc înfricoşătoarea Jertfă”. La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credincioşii slujesc alături de cler şi, pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă şi să înţeleagă rugăciunile rostite de preot în numele lor.

Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să ţină de esenţa Liturghiei ci din dorinţa de a câştiga timp printr-o rostire mai grăbită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credincioşi. Nu există nici o reglementare a autorităţii bisericeşti care să indice citirea în taină a anaforalei. Din contră, Împăratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taină a anaforalei”. Dar măsura sa nu a putut opri răspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei să ia înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi executat de către diacon şi popor (strană, cântăreş, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”.

În consecinţă apar şi explicări ale Liturghiei care absolutizează rolul clerului transformându-i pe credincioşi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului şi înţelegerea greşită a acestuia ca un zid despărţitor între cler şi credincioşi care ascunde lucrarea clerului a făcut ca uneori să se ajungă la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu păstrarea secretului în ce priveşte ceea ce preoţii fac şi rostesc. Dar această înţelegere vine în contradicţie flagrantă cu sensul profund al cultului creştin ortodox de împreună-slujire a clerului şi credincioşilor.

Paralela făcută între iconostas; şi citirea în taină a rugăciunilor în sensul despărţirii şi ascunderii de credincioşi este greşită dovedind o neînţelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descoperă realitatea veşnică a împărăţiei cerurilor, el nu desparte ci uneşte Biserica pământească cu cea cerească pentru că iconostasul nu este un perete despărţitor ci un suport pentru icoane. Icoana învaţă, descoperă şi uneşte de aceea iconostasul oferă toate posibilităţile unei participări depline şi conştiente în cel mai înalt grad la Liturghie. „Deplinătatea liturgică constă în prezenţa iconostasului şi în a face rugăciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul şi icoana îşi vor dobândi deplinătatea înţelesului lor”.

Citirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicaăii speciale Liturghia a devenit tot mai neînţeleasă de popor, unitatea dintre Liturghie şi Euhariştie nu a mai este percepută. „Credincioşii au ajuns să nu mai priceapă rostul sacru, al Sfintei Liturghii şi să participe tot mai rar la săvârşirea ei” .

Omul modern vrea să înţeleagă ceea ce face şi de aceea, în ultimul timp, tot mai mulţi teologi subliniază importanţa revenirii la citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei şi în primul rând a anaforalei care are un rol esenţial în pregătirea pentru împărtăşanie.

”A frântă – După anaforaua liturgică urmează ultimele ritualuri pregătitoare pentru cuminecare:

„Rugăciunea „Tatăl nostru” în care credincioşii îşi mărturisesc unitatea fră ţească, cer iertarea păcatelor şi „pâinea cea spre fiinţă” adică însuşi Trupul Domnului.

  • Exclamaţia „Sfintele sfinţilor!” atrage atenţia la cele sfinte adică Trupul şi Sângele Domnului sunt numai pentru sfinţi.
  • Răspunsul „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” arată că numai El este sfânt şi izvor al sfinţeniei dar „şi noi suntem sfinţi dar nu prin fire ci prin participare, prin nevoinţă şi rugăciune” .
  • Frângerea propriu-zisă a agneţului

…A dat” – Ultima parte a Liturghiei, împărtăşirea, este împlinirea şi raţiunea de a fi a întregii slujbe care este o înălţare continuă spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamnă a vedea „lumina cea adevărată, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinţa cea adevărată”, este „culmea vederii, a luminii şi a comuniunii cu Dumnezeu”.

Acum putem cu adevărat să ieşim „cu pace” din biserică ducând pacea şi darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasă şi pretutindeni unde ne găsim.

Concluzii

Întreaga rânduială a slujbei ne descoperă faptul că Liturghia este împlinirea pregătirii pentru Euharistie iar Euharistia este punctul culminant şi raţiunea de a fi a Liturghiei. Ca urmare câteva concluzii se impun:

  • Liturghia este o lucrare comună a întregii Biserici, o împreună înaintare spre unirea cu Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstracţie de slujbă (citirea unor rugăciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite.
  • Împărtăşirea credincioşilor în afara Liturghiei este o excepţie care nu se aplică decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepărtare de la sensul autentic al slujbei.
  • Participarea la Liturghie se împlineşte prin Împărtăşire. O Liturghie la care nu se cuminecă decât clericii îşi atinge doar în mică măsură scopul. De aceea idealul spre care trebuie să tindem este ca cei care participă la slujbă, având pregătirea potrivită, să se şi împărtăşească.

Pr. Florin Botezan