un fragment din cartea: Părintele Iustin Pârvu – Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor; – „un fragment care ne aduce aminte că prigoana împotriva creştinilor nu s-a terminat cu edictul dat de Împăratul şi sfântul Constantin, a continuat şi secolul trecut şi continuă până în zilele noastre”

„Cei 40 de sfinţi mucenici prăznuiţi pe 9 martie au format o comunitate de mărturisitori ce au mărturisit pe Hristos, fiind aruncaţi într-un lac îngheţat, unde s-au încălzit prin dragostea cu care se sprijineau, se îmbărbătau şi se îndemnau unul pe altul. Oare nu cu atat mai mult ne aduc ei aminte şi de sfinţii închisorilor? Ne aducem aminte, de pildă, de un Mircea Vulcănescu, ce reuşea să îmbărbăteze atât de mult sufletele celor împreună-închişi cu el, încât, din această cauză, a fost trimis în beciul infect şi plin de apă al închisorii, acolo făcându-se pe sine pat şi pătura pentru a salva viata unui frate mai tânăr, jertfindu-şi-o pe a sa.

Înduioşătoarea scrisoare-testament a Sfinţilor cei 40 de mucenici nu poate să nu ne ducă cu gândul la îndemnul rostit de Sf. Mărturisitor Valeriu – Acum este timpul pentru pocăinţă! Iată că „mesajul”, indemnul mucenicesc este acelaşi în toate timpurile şi locurile de prigoană. Şi poate fi la fel de smintitor pentru cei care nu înţeleg că pocăinţa, departe de a fi „cedare” sau „defetism”, înseamnă adevărata înţelepciune şi cea mai puternică armă în războiul nevăzut şi văzut. De altfel, curăţia sufletească a unor Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Constantin Oprişan, Virgil Maxim şi mulţi alţii – curăţie care era sinceritatea dragostei faţă de Dumnezeu şi respingerea hotărâtă a gândurilor răutăţii – este o altă trăsătură dumnezeiască ce ne aduce aminte, în această zi de prăznuire, şi de Sfinţii mucenici şi mărturisitori ai închisorilor.

Sfinţii 40 de mucenici din lacul Sevastia ne sunt, astfel, cu adevărat dreptar de viaţă duhovnicească şi de împreună-lucrare. Din păcate, ne sunt şi mustrare… Deoarece vedem aici că împreună-patimirea, unitatea de nezdruncinat a comunităţii frăţeşti întemeiate pe iubire, jertfă, slujire şi pocăinţă, este exact ce ne lipseşte nouă, în aceste vremuri. Şi dacă în ceata celor 40 de mucenici tot a fost unul care a slăbit în credinţă şi a apostaziat, în ciuda tuturor încurajărilor celorlalţi, în cazul nostru – în care vrajba, răutatea şi suspiciunea între fraţi sunt la cote maxime, când singurătatea şi izolarea ne copleşesc, când dragostea frăţească nu numai că se răceşte, dar chiar este înlocuită de ură – oare cum va fi pentru noi în ceasul încercărilor celor mari? Infricoşătoare întrebare şi perspectivă… Să ne rugăm Sfinţilor cei 40 de mucenici şi sfinţilor inchisorilor să ne lumineze şi să ne povăţuiască în căile în care vom merge!

Din viaţa celor 40 de mucenici:

„Aducîndu-i la judecată, tiranul Agricolae, mai întîi i-a lăudat cu viclenie, ca să-i înşele; apoi, văzînd că nu se supun, le-a spus să respecte împărăteştile legi şi să jertfească zeilor, ca să nu fie munciţi şi pedepsiţi cu moartea. Iar ostaşii Împăratului ceresc au răspuns: „Dacă pentru împăratul pămîntesc am arătat atîta vitejie în războaie, precum ştii, apoi cîtă vitejie şi jertfă se cuvine să aducem noi Împăratului Celui fără de moarte, Ziditorul tuturor?” Iar păgînul eparh, văzînd statornicia lor în credinţă, le-a zis: „Una din două alegeţi: Ori să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe, ca să luaţi daruri de la împăratul, ori, dacă nu vă supuneţi, veţi fi lipsiţi de dregătorie şi veţi suferi.

„Noi sîntem creştini, au răspuns ei, şi pentru Împăratul nostru Iisus Hristos sîntem gata a ne jertfi şi a muri”. Acestea zicînd sfinţii, au fost aruncaţi în temniţă, pînă ce eparhul se va gîndi cu ce fel de moarte să-i piardă. Iar sfinţii, intrînd în temniţă ca într-o biserică, şi-au plecat genunchii la rugăciune, zicînd: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce fac fărădelege„. La miezul nopţii, pe cînd se rugau, li s-a arătat Domnul, zicîndu-le: „Bun este începutul nevoinţei voastre. Iar cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui” (Matei 10, 22). Acest glas de sus auzindu-l toţi, s-au bucurat şi s-au rugat pînă dimineaţa.

După şapte zile Sfinţii au fost scoşi din temniţă şi aduşi la judecata nedreaptă. Pe cale, fericitul Chirion fiind mai tare în credinţă îi sfătuia pe prietenii săi, zicînd: „Fraţilor, să nu ne temem! Oare nu ne-a ajutat Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemam şi îi biruiam pe vrăjmaşi care erau atît de mulţi? Dar acum numai trei s-au ridicat asupra noastră: Satana, Liciniu şi Agricolae, eparhii Armeniei, sau mai bine zis numai satana, vrăjmaşul nostru cel nevăzut. Oare unul singur va putea să ne biruiască pe noi patruzeci? Să nu fie!„ Deci i-a întrebat eparhul dacă se leapădă de Hristos ca să jertfească idolilor. Dar ei nici n-au vrut să audă. Apoi le-au promis dregătorii şi averi, numai să împlinească porunca împăratului. Ei însă strigau într-un glas: „Noi sîntem ostaşii lui Hristos şi sîntem gata să murim pentru El. Iar averile şi cinstea împăratului nu ne trebuie, căci aşteptăm răsplata vieţii viitoare”.

Atunci eparhul a poruncit să-i bată cu pietre şi să-i arunce din nou în temniţă. Aici s-au rugat sfinţii lui Dumnezeu pînă tîrziu, iar la miezul nopţii au auzit un glas de sus: „Cel ce crede în Mine, de va şi muri, va fi viu. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de munci, că în curînd se vor sfîrşi. Ci răbdaţi puţin şi veţi primi cununi de biruinţă!„ A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost scoşi din nou la judecată. Ei însă au răspuns eparhului într-un glas: „Făceţi-ne orice voiţi, că noi sîntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!” Auzind aceasta eparhul, s-a sfătuit cu ai săi şi a hotărît să-i arunce în temniţă pînă seara. Apoi a dat sentinţă de moarte şi anume să fie dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere, ca să moară de frig, fiind iarnă şi ger.

Auzind Sfinţii Mucenici hotărîrea de condamnare la moarte prin îngheţare, au dat laudă lui Dumnezeu şi s-au rugat cu lacrimi să le dea putere a răbda chinurile pînă la sfîrşit. Apoi, îmbărbătîndu-se unul pe altul, s-au sfătuit în ce loc doresc să li se aşeze cinstitele moaşte după ce vor lua cununa muceniciei.

La îndemnul celor mai viteji dintre ei, Meletie, „ostaşul lui Hristos”, împreună cu alţi doi, a scris o scrisoare de mărturisire şi de îndemnare către fraţii lor de acasă. Scrisoarea s-a păstrat pînă astăzi sub numele de „Testamentul Sfinţilor 40 de martiri ai lui Hristos, care s-au săvîrşit în Sevastia”.

La asfinţitul soarelui, Sfinţii 40 de Mucenici au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în lacul îngheţat al Sevastiei. Era ger cumplit şi se chinuiau de iuţimea frigului. Dar ei strigau la Dumnezeu să le dea putere şi răbdare pînă la sfîrşit. Unii mai slabi strigau: „Iute este gerul”. Iar cei mai tari, răspundeau: „Dulce este raiul!” Alţii ziceau: „Rece este gheaţa!” Ceilalţi îi îmbărbătau, zicînd: „Fierbinte este dragostea de Dumnezeu!” Şi aşa se întăreau unii pe alţii, luptîndu-se cu frigul şi durerea. Pe malul lacului se afla o baie cu apă caldă, ca cei ce se vor lepăda de Dumnezeu să scape acolo de moarte. Şi iată că un ostaş din cei patruzeci, slăbind de ger, a alergat la acea baie şi cum a deschis uşa a căzut jos mort, pentru că se depărtase Duhul Sfînt de la el. Pe la miezul nopţii o rază dumnezeiască s-a revărsat din cer, a topit gheaţa şi a încălzit pe Sfinţii Mucenici. Apoi s-au coborît din văzduh 40 de cununi strălucitoare peste capetele ostaşilor lui Hristos. Una, însă, plutea deasupra, căci unul din ei se lepădase. Atunci un ostaş ce păzea pe mucenici, văzînd cununa a strigat: „Şi eu sînt creştin”. Apoi, dezbrăcîndu-se, s-a aruncat în lac şi cununa s-a aşezat pe capul lui.” […]

(Sursa – Vieţile Sfinţilor)

Din Testamentul Sfinţilor cei 40 de mucenici:

„… Aşadar, vă rog, frate Crispine, să vă depărtaţi de orice poftă şi orice rătăcire lumească. Căci mărirea lumii este înşelătoare şi neputincioasă, înfloreşte pentru puţin şi se vestejeşte ca iarba grădinii, primind sfârşitul mai repede ca începutul. Mergeţi mai degrabă la iubitorul de oameni Dumnezeu, care dăruieşte bogăţie neîmpuţinată celor care aleargă la El şi dă ca rasplată viaţa veşnică celor ce cred în El.

Timpul acesta este folositor celor care vor să se mântuiască, oferind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practiarea adevăratei vieţuiri a celor care nu amână nimic pentru viitor. Căci schimbarea vieţii este neprevăzută şi chiar de ai cunoaşte-o, vezi ceea ce este de folos şi arată în modul acesta curăţia credinţei, pentru ca prin aceasta să ştergi urma păcatelor săvârşite înainte. „Căci în starea în care te voi găsi, spune Domnul, în aceea te voi şi judeca”*. Sârguiţi-vă, aşadar, să fiţi fără greşeală în poruncile lui Hristos, ca să scăpaţi de focul cel nestins şi veşnic. Căci glasul dumnezeiesc strigă: „Timpul s-a scurtat!” Mai presus de toate, cinstiţi iubirea, căci numai ea singură respectă datoria iubirii frăţeşti şi se supune legii dumnezeieşti. Căci prin fratele cel văzut se cinsteşte Dumnezeul cel nevăzut. Dacă pe toţi născuţi din aceeaşi mamă cuvântul îi numeşte fraţi, tot aşa sunt socotiţi toţi cei care iubesc pe Hristos. Într-adevăr, Sfântul nostru Dumnezeu şi Mântuitor a spus că sunt fraţi între ei, nu cei ce sunt părtaşi firii, ci cei uniţi în credinţă, prin vieţuirea lor cea mai bună şi care „împlinesc voia Tatălui lor din ceruri.”

(Din testamentul celor 40 de mucenici, „Actele Martirice”, 1982).