MĂNĂSTIREA DERVENT 16-31 IULIE 2007

Mănăstirea Dervent a găzduit în luna iulie, a doua ediţie a Taberei de creaţie şi artă creştină – “Dunărea şi Dobrogea creştină”. Misiunea artistilor a fost aceea de a crea opere de artă, inspiraţi de cele văzute în locurile vizitate în această perioadă, cum ar fi: Cetatea Adamclisi, Ansamblul monahal de la Basarabi, Mănăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei, insula Păcuiul lui Soare, câteva sate dobrogene, dar şi de nenumăratele mărturii arheologice descoperite în cele două cetaţi bizantine – Dervent şi Păcuiul lui Soare – aflate în complexul muzeistic din incinta mănăstirii.Pe parcursul a trei săptămâni, artiştii şi monahii mănăstirii şi-au împletit ascultările. Au fost zile de arsiţă, zile în care cu greu se putea respira. Cele două atmosfere, una de creaţie, mai tumultoasă, şi cealaltă, de autentică viaţă duhovnicească, cu slujbele conform tipicului monahal, s-au îmbinat fără a-i împiedica pe artişti sau pe călugări să-şi desfăşoare activităţile lor. Doi plămâni care s-au sincronizat prin respiratia lor în crearea unei stări de spirit binefăcătoare, a unei ambianţe benefice.

S-a pictat în incinta muzeului, iar unii dintre artişti au ales „Casa ţărănească” aflată în apropierea arhondaricului de pe latura nordica a incintei mănăstirii. Sculptorii au lucrat în aer liber.

Fiind la a doua ediţie, majoritatea artiştilor se cunoşteau din anul precedent, ceea ce a făcut ca în această perioadă toţi să se simtă ca-ntr-o familie regăsită. Am remarcat, chiar de la început, că fiecare avea rostul lui, lucrarea lui, nu se asemăna stilul unuia cu al altuia. Erau total diferite, fără intersecţii. Şi totuşi, grupul, asa cum a remarcat şi organizatorul taberei, domnul Nicolae Ispas, a fost omogen.

N-am vrut să-i inoportunez cu prezenta mea, dar n-am avut incotro şi le-am spus ce vreau sa fac. Le-am cerut sa mă îngăduie în preajma lor şi am promis că voi încerca să nu le stânjenesc lucrarea cu curiozitatea mea pentru a afla cat mai multe din impresiile lor.

Am inceput cu cei doi pictori bulgari, din Silistra – tată şi fiu – Yordan şi Roman Kissiov, pe care i-am găsit pictând în „Casa ţărănească” din preajma mănăstirii. Roman ca de altfel şi Elena Dinu au fost mezinii taberei. Împreuna cu Elena Dinu, prin nenumărate tatonări, am încercat să pătrundem cat mai în profunzime în mistica lucrărilor pictorilor bulgari.

Am aflat astfel că Yordan Kissiov a fost foarte influenţat de zona Dobrogei, utilizând simbolul pământului spre a sublinia în felul acesta locaţia în care se afla, faptul ca este un tărâm şi un locaş sfânt, ca pământul din zona este considerat a fi sfânt. A crescut în Dobrogea şi a locuit într-o casă asemănătoare, din chirpici, văruită, exact cum apare în lucrarea sa „Crucea” în care simbolistica pamantului este aceea de materie universală, dătătoare de viaţă, este lutul creaţiei. Simbolul central al crucii este pâinea dobrogeana, pâinea care se obţine cu trudă şi jertfă, pâinea cea de toate zilele, ca un dar, este trupul lui Hristos care ni se imparte, ni se dăruieşte; pâinea aşezată central pe cruce, ca un Hristos răstignit.

Necesitatea de apă este tema celuilalt tablou „Izvor”, în care este infăţişat izvorul din apropierea mănăstirii, izvorul dătător de apă sfântă (al Sfântului Apostol Andrei), o oază de apă vie inconjurată de deşert, pământ arid. Sufletele noastre sunt în aceeasi stare de necesitate de apă, precum acest pământ crăpat. Avem nevoie de acea apa vie şi dătătoare de viaţă, salvatoare şi purificatoare. Sufletul chinuit tinde să răzbată spre acest ideal.

De la Roman Kissiov am aflat că-i acorda mamei o foarte mare importanţă, fiind interesat de puterea şi forţa calităţii de mamă, ca axă, ca persoană responsabilă ce menţine unitatea în familie. Culoarea rosie este predominantă şi datorită bogăţiei simbolurilor acestei culori, în această lucrare exprimând legătura strânsă, de sânge, între membrii unei familii, simbolistică ce poate fi regăsită şi în icoane. În lucrarea „Rugaciuni”, Maica Domnului ţinând în braţe pe pruncul Iisus, este reprezentată ca fiind o femeie puternică. Cele două personaje sunt aşezate undeva central, susţinând împreuna crucile înconjurătoare şi textele ce apar scrise deasupra – rugăciuni obişnuite, citate din Biblie –, sunt trancendente şi universale, inălţându-se spre cer.

Tema celeilalte lucrări, este legată de calitatea umană a omului, în general, şi a lui Hristos, Care întrupându-Se, S-a sacrificat pentru noi. Aceasta iese în evidenţă datorită simbolului reprezentat cu negru – pentru că se vrea a fi puternic –, care nu este aşezat central – ca şi cum ar putea fi oriunde –, „începutul şi sfârşitul”. Albastru utilizat nu este albastru cerului ci este un albastru mai mult chimic. Materialul folosit în principal a fost lutul, pământul dobrogean, susţinând astfel ideea de pământ sfânt, pentru că locul nu este unul oarecare ci este unul plin de energie. Ochii care nu au formă, nu au irişi, ce se vor a fi ori peşti – ca prim semn al creştinătăţii, găsit în catacombe -, ori ochi decupaţi din pământ, subliniază necesitatea de a capta, de a trece dincolo de ei, de-a respira cumva către înalt, de a transcende, albul folosit în redarea lor fiind o culoare neutră, de transcendenţă.

„Locul acesta, mărturisea Roman Kissiov, te ajută să te interiorizezi şi să cauţi în cotloanele cele mai umbroase ale sufletului câte ceva din percepţia despre divinitate.”

Pictoriţa Victoria Dedu a preferat şi ea liniştea din „Casa Ţărănească”. Într-una din camaruţele cu pereţi de chirpici în care am găsit-o, s-a lăsat în voia amintirilor din copilarie, exclamând: „Iubesc Dobrogea! Bunica din partea tatei a fost dobrogeana. L-a cunoscut pe bunicul meu, care era aromân, la un târg. Bunica era mititică iar bunicul era de doua ori cât ea”.

Această origine a facut ca în timp, să se întoarcă în spaţiul dobrogean pe care l-a înţeles şi l-a redat în nenumărate tablouri realizate nu numai în taberele de la Dervent. Îmi vorbea cu lux de amanunte despre ele: „Dobrogenii işi recunosc spaţiul în picturile mele. Chiar părintelui Visarion i s-a întamplat sa exclame privind una din lucrări: «Iată fântâniţa!» Lumina din tablourile mele este foarte caldă şi paşnică, e ca o pâine aburindă. Aici la mănăstire, de dimineaţă şi până noaptea şi chiar noaptea dacă stai, lumina schimbă peisajul şi cerul. Luna apare în locuri care-i nedumeresc şi pe călugări. Aburii apei, căldura o fac să-şi schimbe culoarea. Iarna toate sunt violete, dar tind tot către galben, către culorile calde şi sensibile, faţă de culorile care sunt mult mai crude în Bucureşti. Una din lucrări este o amintire de la plimbarea din prima seară, cu colegii, pe dealuri, prin sate şi locul din faţa mănăstirii, locuri ce merită să fie văzute, parcă tremură şi sunt ca o fiinţă vie, culorile sunt de bucurie. În satul dobrogean este foarte multă piatră – piatră pe care o găsim şi sub cupola peşterilor rupestre: Complexul de la Basarabi, Peştera Sfântului Apostol Andrei -, la Păcuiul lui Soare arcada este acolo unde se presupune că a fost cupola vechii Mitropolii, pietrele de la Adamclisi, toate aceste locuri pe care le-am vizitat împreună cu părintele stareţ Andrei le-am redat în mai multe tablouri sinteză a imaginilor pe care le-am văzut. Un alt element reprezentat este crucea: crucea de piatră cu mai multe cruci care sunt împletite ca şi spicul de grâu, pe centru, care iradiază o lumină pastelată. Spicul de grâu este o multiplicare a crucii, este un simbol foarte vechi al crucii. În Dobrogea crucile fac parte din gardul de piatră din jurul caselor, sunt asezate în gard, sfinţindu-l astfel. Mai toate fântânile care sunt în general pe orinzontală, ca un jgheab, au câte o cruce deasupra. De altfel, în Dobrogea, sunt multe cruci, cum ar fi: Crucea de la Coslogeni, crucile de la Dervent, nenumarate incrustate pe pereţii vechilor vetre monahale: peşteri, cetăţi, bazilici …”

Nenumărate sunt şi lucrările inspirate de spaţiul dobrogean pe care le-a realizat pictorita Victoria Dedu de-a lungul fructuoasei sale cariere.

Iulia Radu, s-a numărat şi ea printre mezinii taberei; s-a aflat pentru prima dată în aceste locuri care i-au inspirat mai multe lucrări. Le-a apreciat ca fiind o depăşire valorică a celor anterioare, pentru că zilele şi nopţile petrecute aici i-au permis contactul cu tărâmuri necunoscute. În cele trei variante ale compoziţiei „Arma păcii” a redat, compunând şi recompunând, elementele văzute: melci, scoici pietrificate de mii de ani, cruci, cât şi elementele simbol: suliţa şi oţetul din momentul Răstignirii, vinul şi pâinea, jertfa Sfintei Liturghii, Crucea tămăduitoare de la Dervent. Aşezate alături, aceste trei variante pot deveni un triptic ce conţine o diagonală ascendentă spre infinit, preînchipuirea unei direcţii pe care a dobândit-o în acest loc. Cealaltă lucrare a ei „Sensuri”, împlineşte căutările ei. Inspiraţia i-a venit într-o seară când, privind pe geam luna, care se stilizase în două raze perpendiculare, s-a întruchipat în cruce. Atunci i-a venit în minte citatul: „Cine vrea sa mă urmeze, să-şi ia crucea sa …” Astfel a stabilit şi un sens pe direcţia găsită în tripticul anterior, acela de a se ridica, de a se inălţa în tot ce va realiza de-acum înainte.

Pe Noemi Kusztos am întâlnit-o la parterul muzeului, încercând să redea atmosfera „Cinei celei de Taină”. Ea a găsit în curtea mănăstirii olane din ceramică, ţiglă care se foloseşte în Dobrogea. „Sunt de altă factură decât cele care se folosesc la noi, în Transilvania”, a precizat. Ea a pictat pe treisprezece ţigle pe cei doisprezece apostoli ai Mântuitorului, pe a treisprezecea reprezentâdu-L chiar pe El. Ansamblul ar fi constat din doua lespezi mari pe care să se aseze câte şase apostoli, iar Mântuitorul să fie aşezat în aşa fel încat sa formeze un triunghi. Întamplare sau nu, una din ţiglele cu apostoli s-a spart şi astfel, ca şi Iuda, va aparea izolată şi crăpată. În timp ce aranjam piesele pentru vernisaj, Noemi îmi relata despre impresiile locului: „Spaţiul în care suntem iţi dă liniştea necesară ca să poţi să pictezi” Aşa se face că în lucrarea ”Fereastră” oricine vrea să pătrundă în tainele credinţei, poate urma acel drum, chiar ea însăşi se vede păşind pe el. Un drum protejat de Heruvimi fără chipuri, nepersonalizaţi astfel, de îngeri păzitori. „E drumul nostru sau Calea noastră de a găsi Adevărul. E poate prea mult spus pentru nişte oameni de rând, cum suntem noi. Cred că fiecare dintre noi, sau cel puţin eu, încerc să caut, şi caut, şi caut, şi poate la un moment dat voi găsi ceva important, nu se ştie.”

În lucrarea sa „Arborele vieţii”, pictorul Sorin Ienulescu a revenit la o preocupare mai veche a sa copacul, deşi primul element care a declanşat ideea realizării acestei lucrăari a fost clopotul mănăstirii. „Am plecat de la clopot, care este specific Derventului, în sensul că l-am localizat, la scară, destul de naturalist, într-un anumit moment, pe care l-am considerat simbolic şi a fi potrivit, din punct de vedere plastic, în relaţie cu celelalte elemente din iconografie, care sunt recunoscute şi ştiute în toată lumea.” În registrele pe care le-a creat a rememorat etape din istoria creştinismului. Cele două registre de la bază reprezintă două înfăţisări ale păcatului: mărul – „pe care l-am rezolvat cât am putut de naturalist, în sensul că tocmai din cauză că răul nu are spirit, este foarte organic, îmbie, declanşează situaţii nefericite”, mărturisea pictorul -, şi balaurul răpus de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Balaurul însângerat este reprezentarea răului distrus de o forţă spirituală, a fost asezat la bază, ca punct de plecare, de început din nimic. Artistul vede o identificare a răului cu nonexistenta, cu neantul. În registrele superioare se produce o evoluţie, prin sacrificiul Sfântului Ioan Botezătorul, deasupra fiind reprezentată apa Iordanului, apoi crucea, peştele – stilizat intr-o grafie foarte veche, primitivă, din începuturile creştinismului; acest semn a fost preluat de pe o piatră aflată în muzeu -, mâna care binecuvânteaza, porumbelul şi un simbol creştin mai abstract: roşul, care este în acelaşi timp şi modern, regăsit şi în culoarea unei flori decorative. „M-a interesat simbolul fiecărui element în parte, pus prin juxtapunere unul lângă celalalt. Am avut grijă să fie lucrat mai mult sau mai puţin ca să poţi să citeşti imaginea, fiind singurul compromis, între ghilimele spus, pe care l-am facut.”

Aceeaşi temă, a arborelui vieţii, se regăseşte şi într-o altă lucrare în care Mântuitorul din centrul viţei a fost simbolizat prin cele două litere greceşti, alfa şi omega, simbolul clopotului simplificat fiind uşor de recunoscut. „Clopotul trebuie să se afle înconjurat de o aură, spunea pictorul Sorin Ienulescu; am creat un contrast clar-obscur din două motive: pentru o mai bună citire a imaginii, din punct de vedere plastic, adică ajut privitorul şi nu în ultimul rând creez, hai să nu zic neaparat starea spirituală, dar şi emoţia necesară specifică temei care o are simbolistica creştină, religioasă.”

Domnul Nicolae Ispas, aflat în această tabără într-o dublă calitate de organizator şi pictor, a punctat câteva din momentele mai importante din această perioadă: „M-am ocupat de organizare, am întocmit un catalog de expoziţie, am făcut poze, am stabilit legăturile cu părintele stareţ Andrei, cu domnul director (al Muzeului Dunării de Jos Călăraşi) Neagu, cu personalul mănăstirii. Trebuie să fii atent cu toată lumea, să rezolvi problemele colegilor, să stabileşti o ordine, o logistică, să le pui la dispoziţie materiale necesare lucrului, material documentar, cărţi, fiind ajutat mult de părintele Visarion. Probleme mari n-au fost, grupul fiind omogen. S-a lucrat mult, nu s-a pierdut vremea, s-a lucrat efectiv realizându-se multe lucrări de calitate. Eu pot spune că sunt mulţumit de ce s-a întâmplat aici. Sunt nişte oameni minunaţi, îi cunoşteam dinainte aproape pe toţi, înafară de câţiva mai tineri şi de artiştii din Bulgaria. Anul acesta a fost o tabără mai mare, 25 de participanţi. Excursiile au fost organizate de către părintele stareţ cu două maşini de la mănăstire şi am avut şi noi maşina noastră cu care am venit. Am vizitat Cetatea Adamclisi, Mănăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei cu peştera, vechea Cetate bizantină de la Păcuiul lui Soare, mai multe sate dobrogene unde am fost puternic impresionaţi de sărăcia lucie din aceste locuri.

Ne dorim să venim şi la anul pentru că idei sunt multe dar într-o perioadă de două săptămâni timpul este scurt ca să le poţi împlinii pe toate. Multe proiecte au ramas şi pentru la anul. Vom mai lucra între timp, până la expoziţia din Bucureşti, ca să mai completăm cu lucrări, şi sper că va fi, hai să nu zic un succes, dar sper că ne vom prezenta publicului cu nişte dovezi creştine vechi, autentice, cu lucrări mai inedite faţă de ceea ce se face în arta plastică contemporana. E o zonă mai delicată, evlavioasă.

Am venit aici pregătiţi să nu dorim mai mult decât se poate oferi, fiind regim de mănăstire şi cunoscând totodată ce se întâmplă aici, pentru că am mai fost, i-am pregătit dinainte şi pe colegii mei ca să nu dorească mai mult decat s-ar cuveni să li se ofere. Fiecare a dat ce-a avut mai bun, îi apreciez deopotrivă pe toţi colegii, pretuindu-i pe toţi, fără să fac ierarhizări, caracterizându-i ca fiind: «O echipă de artişti la lucru, din toate generaţiile, de la tineri absolvenţi până la pensionari.»”

În calitate de pictor, domnul Nicolae Ispas a expus la vernisaj două lucrări inspirate de simbolistica crucii. În lucrarea „Arhetip” a pornit de la veşmintele preoţeşti, ca suport pe care se proiectează semnul crucii ornamentată cu vechi simboluri bizantine. În cealaltă lucrare, suportul este mai aerisit, făcând mai pregnant simbolul crucii relicvar, datorită unor contraste puternice galben – negru, foarte frumoase.

Pentru sculptorii veniţi în această tabară – Alexandru Paraschiv, Doru Drăguşin, Nicolae Istrate, Bolea Aurelian, Breza Bogdan, Iepure Mircea, Breza Mara, Budeş Eugen –, blocurile de piatră au fost aduse din zonă, cu câteva săptămâni înainte de începerea taberei.

În cele trei săptămâni de arşiţă, sculptorul Doru Drăguşin a realizat două icoane mari sculptate în marmură, reprezentându-i pe Iisus şi pe Maica Domnului cu pruncul, şi un Heruvim susţinut de un stâlp ornamentat cu motivul viţei de vie. Încercând să aflu impresiile lăsate de această tabară, am aflat:

„Sunt la a doua tabară în locul acesta. Când vii şi lucrezi ceva într-o tabară, parcă anul următor te gândeşti cam ce-ar merge pe următorul „deal”, sau pe următoarea „vale” sau în următorul spaţiu. În timp lucrurile se sedimentează şi cauţi să faci lucruri care să trăiască. E greu să pui în balanţă tabere. Starea de creaţie, munca noatră, a fost puţin înfrânată de căldurile foarte mari. Am fi vrut să lucrăm toată ziua dar nu puteam respira de căldură. În zilele de sărbătoare, duminicile, de asemenea nu puteam lucra. Taberele organizate într-o mănăstire te pun pe o cale bună, pentru că lucrurile astea trebuie respectate, te fac să gândeşti că trebuie să respecţi aceste sărbători, ca nişte buni creştini.

Majoritatea artiştilor au căutat să creeze opere creştine, să aducă lucrurile prin imaginea pe care au creat-o, mai ales în sculptură, nu putem să ne permitem să facem un rombus figurativ, decât un simbol figurativ. În general sculptura care este practicată în ortodoxie, este „relieful”, cel mult „altorelieful” – relief înalt, dar relieful este singura exprimare şi în pictură cel mai mult. Pictorii sunt favorizaţi. Am vizitat multe zone care sunt remarcabile prin depărtarea în timp, de viaţa noastră cotidiană şi prin seva pe care ne-o dau; este ca atunci când un arheolog forează în soluri şi găseşte diferite straturi: unele moi, altele foarte dure, altele mai măloase, apoase, mai nisipoase, aşa-i şi viaţa oamenilor. Dar ca şi în cultură: sunt culturi puternice, apoi slăbite, influenţate, apoi se revine cu o forţă de cultură. Dacă ne gândim bine la istoria neamului nostru românesc, cum s-au descoperit tăbliţe de peste 7000 de ani în urmă, şi dacă am putea fora mai adânc s-ar descoperi relicve din perioada civilizaţiilor de la Cucuteni, de la Gumelniţa, pe care le putem considera culturale, de o mare perfecţiune în formă şi desen. E minunat! Am avut ce prelua! Toate acumulările din această tabară germinează şi ajung ca o sinteză şi în formele acestea figurative, transformându-se într-o foarte frumoasă expresie a spiritului, a credinţei noastre ortodoxe, care este o credinţă de esenţă pe acest pământ. Este o credinţă modestă, smerită, aşa cum se poate remarca şi în imaginea de copil a lui Iisus – din icoana în marmură a Maicii Domnului cu Pruncul -, un copil care este foarte afectuos faţă de dulcea sărutare, ce îşi îmbrăţişează mama cu degetelele lui, cu gingăşia lui. În reprezentarea Maicii Domnului este totodată şi pasiune şi raţiune. În calitatea sa de mamă, este ca un mentor permanent, care-şi îndeamnă copilul să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt, precum o cloşcă care are o mie de semne pentru puii ei, dar atunci când e găina nu le cunoaşte. Când e mamă ştie tot.”

Finalul taberei a fost încununat de expoziţia lucrărilor de artă realizate în această perioadă. Ele s-au adăugat celor deja expuse din anul precedent. La vernisaj, ca oaspete de seamă a fost prezent şi IPS Teodosie. Vădit impresionat de lucrările expuse şi de atmosfera minunată din incinta mănăstirii, Înalt Prea Sfinţia sa s-a adresat celor prezenţi:

„Iubiti artişti, iubiţi credincioşi,

Este o realizare care ne împrospătează sufletele. Cât de armonioasă este arta aceasta, şi prin culoare dar şi prin modul de a înfăţişa imaginile, de a pune în legatură pe unele cu altele, acestea toate adresându-se sufletelor noastre. Un artist când creează se sârguieşte să se concentreze mai mult ca oricând. În fiecare zi facem lucruri obişnuite, ca dintr-un reflex. Cine se dedică unei opere de artă nu mai face lucruri obişnuite ci îşi face o imagine a sufletului său; iar arta aceasta unde vedem chipuri şi atâtea interpretări ale unor situaţii din viaţa noastră, acestea toate nu arată altceva decât o transcendenţă de la sufletul nostru către Dumnezeu. Arta religioasă, această cromatică a culorilor te determină într-adevar să-ţi aduni toată mintea şi după aceea, după ce te-ai adunat, să aştepţi inspiraţia. Nici un artist nu poate să creeze fără inspiraţie. De aceea, iată, toate acestea sunt opere ale unor oameni care au lucrat într-o atmosferă de rugăciune, la o mănăstire, pentru că inspiraţia vine mai lesne, inspiraţia este în mediul cel mai prielnic. Şi vreau să le mulţumesc tuturor celor care au poposit aici ca să creeze opere de artă în care, de fapt, şi-au ascuns pecetea sufletelor lor. Se cuvine să vă adresez sincere felicitări.”

Să mulţumim întregii obşti a mănăstirii, părintelui stareţ Andrei îndeosebi, căci prin înţelegerea şi discreţia cu care a condus bunul mers al vieţii celor din mănăstire, în această perioadă, a adăugat la patrimoniul cultural al mănăstirii noi valori spirituale.