În urma tratatului de la Berlin (l iulie 1878) România este determinată de marile puteri să cedeze sudul Basarabiei în favoarea Rusiei, primind cele două judeţe: Tulcea şi Constanţa, încetând astfel dominaţia otomană care durase aproape o jumătate de mileniu. Din punct de vedere religios cele două judeţe au intrat în componenţa Eparhiei Dunării de Jos, înfiinţată în 1864 de Alexandru Ioan Cuza, care îşi avea acum sediul la Galaţi. Chiriarhul locului, episcopul Melchisedec Ştefănescu (1878-1879) îşi va afirma sprijinul în lupta pentru dobândirea independenţei prin rugăciuni sau cerând ajutorul material al credincioşilor pentru susţinerea armatei române.

Evenimentul istoric de la 1877 va fi consolidat pe plan politic prin transformarea ţării în regat (14 martie 1881), iar pe plan religios prin recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române de către Patriarhia de Constantinopol (25 martie 1885).

Preocupările vizând creşterea producţiei interne, promovarea comerţului exterior – cu grâu, porumb, petrol – au fost dublate, pe plan bisericesc, de consolidarea eparhiei. Episcopii care au urmat vor acorda o atenţie deosebită ridicării de biserici (episcopul Partenie Clinceni a ridicat 40 numai în judeţul Constanţa), înfiinţării de noi parohii, hirotonirii şi pregătirii preoţilor, îmbunătăţirii situaţiei mănăstirilor etc., toate aceste acţiuni vizând ridicarea stării morale a credincioşilor dobrogeni şi a trăirii monahale.

Neglijarea problemei agrare de politicienii vremii a determinat acţiuni sociale la sate, precum răscoalele din 1888 şi 1907. Deşi înăbuşite violent, pentru evitarea unei recidive, guvernul liberal va adopta o serie de măsuri legislative pentru ameliorarea situaţiei ţăranilor, culminând cu reforma agrară din 1913.

În politica externă a României, anul 1913 reprezintă participarea ei la cel de al II-lea război balcanic împotriva Bulgariei. Trecând la sud de Dunăre trupele române ajung la 20 km de Sofia, unde s-au încheiat ostilităţile. Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (28 iulie 1913), România obţinea Cadrilaterul – cu o suprafaţă de peste 7300 km2 – “la aceasta adăugându-se libertatea şcolară şi religioasă pentru românii din Peninsula Balcanică”.

O dată cu declanşarea primului război mondial (15 iulie 1914) România va adopta pentru următorii doi ani o poziţie de neutralitate, urmărind însă cursul evenimentelor.

Intrarea ulterioară a României în război va fi determinată de “necesitatea împlinirii unui deziderat: unirea tuturor românilor”, în urma ultimatumului Antantei.

Doar un sfert din efectivul militar – insuficient dotat cu armament – va fi cantonat la graniţa cu Bulgaria, de-a lungul Dunării şi în Cadrilater. Întrucât grosul armatei trecuse Carpaţii pentru eliberarea românilor transilvăneni, trupele germano-bulgare – după o victorie la Turtucaia – au trecut în Cadrilater “în scopul izolării regiunii dobrogene de restul ţării” , trupele româneşti retrăgându-se peste Dunăre.

“Conform acordului de la Sofia (1916) asupra departajării administraţiei teritoriilor româneşti ocupate, Dobrogea revenea autorităţilor bulgaro-turce”. Cunoscută sub numele de “martiriul Dobrogei” această scurtă perioadă de stăpânire bulgară se caracterizează prin acte de jaf, distrugeri şi un regim de înfometare a populaţiei locale. În arhiva Muzeului Naţional de Istorie al României se găsesc câteva declaraţii ale unor participanţi la evenimente. Datată 28 august 1917, mărturia sergentului Sava Nicolae din regimentul 78 infanterie semnalează că pe lângă raţionalizarea hranei “germanii au rechiziţionat şi toata fierăria, maşinile de treierat şi cusut ca şi clopotele de la biserici. Despre alte abuzuri ale bulgarilor, turcilor sau nemţilor, arhivele sunt grăitoare: vinderea pe străzi a lucrurilor sfinte “furate de pe la bisericile din Dobrogea”, profanarea bisericilor, crime etc.

Tratatul separat al Rusiei cu Puterile Centrale – la Brest Litovsk, octombrie-noiembrie 1917 – care slăbea frontul din Moldova prin retragerea trupelor ruseşti de aici, a grăbit încheierea unui tratat – Bucureşti, 24 aprilie 1918 – ce stabilea anumite condiţii pe care trebuia să le accepte România, precum renunţarea la Dobrogea, demobilizarea parţială a armatei române, cedarea surplusului de cereale şi petrol părţii germane etc.

Evenimentele ulterioare au împiedicat aplicarea acestuia, căci la sfârşitul lui 1918 au izbucnit revoluţiile de la Viena şi Budapesta, ducând la separarea Austriei şi Ungariei – fapt ce a permis şi românilor alegerea drumului de “autodeterminare naţională”.