Sfârşitul Liturghiei catehumenilor (Cuvântului) şi începutul Liturghiei credincioşilor (euharistica) se întrepătrund prin două acte săvârşite concomitent: rostirea ecteniei catehumenilor şi desfacerea antimisului.
Sfânta Liturghie poate fi săvârşită numai pe antimis
Antimisul este o bucată de pânză de in sau de mătase, în formă dreptunghiulară, cu laturile de 50-60 cm, având imprimată scena punerii Domnului în mormânt. La noi şi la ruşi antimisul are cusute în el sfinte moaşte pe când la greci acestea lipsesc. Toate antimisele cuprind însă numele parohiei, hramul bisericilor cărora sunt destinate şi semnătura episcopului locului. Ele se schimbă de fiecare dată când se instalează un nou episcop.
Termenul de antimis vine din limba greacă de la cuvintele anti (în loc de) şi minsos (masă) însemnând aşadar „în loc de masă”. El este obligatoriu pentru slujirea Sfintei Liturghii, în caz de nevoie Sfânta Liturghie putând fi săvârşită şi în afara bisericii dar numai pe antimis. Antimisul stă în permanenţă pe Sfânta Masă, sub Sfânta Evanghelie, îndoit şi învelit într-o pânză protectoare numită iliton.
La Sfânta Liturghie, după citirea din Evanghelie aceasta este aşezată mai în faţă pe Sfânta Masă, lasând locul antimisului care este desfăcut de către preot în timpul rostirii ecteniei catehumenilor şi însemnat cu semnul Sfintei Cruci la rostirea ecfonisului.
Antimisul este „delegaţia” pe care episcopul o dă preotului spre a săvârşi Sfânta Liturghie
Antimisul are în acelaşi timp un rol practic şi o profundă semnificaţie teologică. Rolul practic consta în aceea ca pe antimisul desfăcut vor fi aşezate Sfântul Potir şi Sfântul Disc iar eventualele părticele din Sfintele Daruri care vor cădea pe el vor putea fi adunate evitându-se profanarea. Semnificaţia teologică a antimisului vine din legătura lui cu episcopul locului a cărui semnatură o poartă întotdeauna.
„Biserica locală ca entitate având un statut eclesiologic plenar este dioceza episcopală” arată Mitropolitul Ioannis Zizioulas exprimând învăţătura din totdeauna a Bisericii. Episcopul, în calitate de chip al lui Hristos a fost dintru început şi în chip natural centrul în jurul căruia gravita toată viaţa religioasă a obştii creştine din fiecare Biserică locală. În primele secole creştine episcopul prezida toate adunările de cult, el fiind săvârşitorul de drept al slujbelor şi în special al Sfintei Liturghii. La Liturghie întreaga Biserică locală se aduna în jurul episcopului exprimând unitatea ei ca Trup al Lui Hristos. Această calitate de săvârşitor de drept al Sfintei Liturghii episcopul o are în continuare şi o va avea cât va fi Biserica. Dar, din cauza înmulţirii numărului creştinilor, a devenit imposibilă adunarea tuturor credincioşilor dintr-o Biserică locală la o singură Sfântă Liturghie slujită de episcop. Ca urmare episcopul deleagă preoţi ca, în numele lui să slujească Sfânta Liturghie şi să păstorească parohiile. „Numai acea Euhariştie este reală, arată Sfântul Ignatie al Antiohiei, care o săvârşeşte episcopul sau cel căruia i-a încredinţat el săvârşirea ei”. Antimisul, purtând semnatura episcopului şi având menţionată parohia căreia îi este destinat este tocmai „delegaţia” pe care episcopul o dă preotului spre a săvârşi Sfânta Liturghie şi a păstorii parohia respectivă. De aceea antimisele se schimbă întotdeauna la instalarea unui nou episcop.
Antimisul vădeşte Sfânta Liturghie ca centru al parohiei şi al vieţii ei întregi
„Antimisul a apărut din necesitatea de a pune în concordanţă sensul Euharistiei – ca o lucrare a întregii Biserici care exprimă unitatea ei prin slujirea episcopului, cu necesitatea de a satisface multiplele adunări euharistice”. Antimisul arată că nu numai din punct de vedere administrativ ci şi calitativ, ontologic, parohia nu este Biserică deplină ci numai în unire cu alte părţi poate trăi plinătatea Bisericii. „Parohia fiind doar o parte, legată de plinătatea Bisericii, ea primeşte tot timpul această plinătate şi se descoperă ea însăşi acestei plinătăţi numai în episcop şi prin episcop; în acest sens, parohia depinde de episcop şi, prin el, de întregul Bisericii. Pe de altă parte, darul Bisericii făcut parohiei este Euharistia, prin care fiecare parohie participă în întregime la Hristos, primeşte toată plinătatea darurilor harice şi se identifică pe sine cu Biserica. De aici urmează şi dependenţa Euhariştiei de episcop, de încredinţarea lui şi, totodată, vădirea Euharistiei ca centru al parohiei şi al vieţii ei întregi”.
Toate acestea sunt exprimate de antimis şi ne sunt reamintite de desfacerea lui pe Sfânta Masă ca act pregătitor pentru începerea Liturghiei credincioşilor (euharistica) la care participă şi slujesc credincioşii alături de clerici şi în comuniune cu episcopul pentru a aduce jertfa euharistică „cu o gură şi o inimă” şi pentru a primi toţi darul vieţii celei noi în Hristos prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului şi a se arăta astfel ca Biserică, Trup al lui Hristos.
Pr. Florin Botezan