„– Cum să putem birui mai uşor războiul desfrânării şi al gândurilor trupeşti?

– Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruinţă totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă.Începutul acestei lupte este:

  1. Să vrea neapărat să scape de acest război.
  2. Să se roage cu toată inima, la Dumnezeu şi la Maica Domnului, să-l ajute.
  3. Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile.
  4. Să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.

Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească rupt şi curat, fară menajamente şi fără invinuirea momentului, împrejurării, sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.

Duhovnicul îl va întelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lasa în motivările lui, „că ar fi necesar şi prea firesc“. Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate, să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe capete. Se recomandă lectura, cărţi şi orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare. Păcatul acesta face să nu puteţi vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevărat, şi la aceasta ar trebui gândit şi meditat mai mult.

Pentru cei ce au poziţie duhovnicească şi totuşi sunt răniti mai mult sau mai puţin, şi trec prin baia pocăinţei, li se consideră drept accidente şi vor avea motive serioase să intre cu adevărat într-o smerită smerenie, şi aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu faţă de cel care are părerea de sine că nu e căzut.

Nu e un paradox, este şi o dreptate şi o mare milostenie divină. El, Stăpânul şi Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi şi a mers să caute oaia rătăcită şi a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăţiei slavei. Citeam ceea ce vă spun acum: „Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare şi vinovate, şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos“ . Atunci fărădelegea îşi va astupa gura sa (Ps. 106, 42) „Nebunule, acel timp de care abuzezi îţi sapă groapa, şi ziua de mâine va fi veşnicia!“ Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară şi cu firea dinăuntru.

– Cum putem birui şi alunga de la noi slava deşartă şi cugetul mândriei?

– Urâtă şi necurată patimă! Toate relele pescuiesc în balta aceasta. Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg ca să se poticnească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.

Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului; îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. E adevărat cum spun unii Sfinţii Părinţi: „Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat“. Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.

Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic. Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute, şi chiar – la cine poate – se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: „E smerit mândruleţul!“

Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat (căci şi în el se ascunde Hristos), şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.

E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că – cine ştie? – harul lui Dumnezeu se sălăsluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă. Pleacă-te (măcar pentru smerenie trupească, cum se zice) că tot este un sunet plăcut, şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi, şi te vei convinge, în drumul vieţii, că înţelepciunea stă sigur mai mult unde este smerenie pentru că acolo este Dumnezeu.

Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: „Eu sunt…“, şi căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fară o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia, de unde au căzut îngerii. Iată la repezeală gândurile şi îndemnurile mele ca să poata cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoşi singur numai pentru El.

– Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?

– Cu adevarat mare este nestăpânirea limbii – cum spun sfinţii: „Mare este căderea de la limbă“. Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta şi adică, şi pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău.

Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuitorului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor sale, ca singura cale spre mântuire – IUBIREA – şi a urmat neuitata şi sfâşietoarea Golgotă.

Trebuie facută educaţie de amănunt a răspunderii ce avem pentru viaţa noastră, singurul timp ce îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate. Sfantul Grigorie Teologul spune: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos“ şi, cu atât mai grozav de orice cuvânt ucigător. Patericul va fi de mare folos la capitolul „ Folosul tăcerii“. Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar daca este întărită cu lucrare, este încununată“. „Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoana a toată filosofia“.

Închide pe Domnul în inimă şi ai luare aminte acolo (în inimă), şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi: atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică; ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat, şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat.

Cugetă mereu: „La cine mă voi duce? Sunt vierme…“ Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătura tainică“.