Romano-catolicii. Nesincerităti trecute si prezente

Orice analist avizat si sincer, dar mai ales apartinând Bisericii dreptmăritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfăsoară Vaticanul si biserica Romei.

Anume că, cu precădere după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogătitoarea Traditiei Ortodoxe Răsăritene (!), cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat într-un alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu câteva exceptii care îsi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a asa numitelor „biserici-surori” este bazată pe recunoasterea de către teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mântuitor si sfintitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica OrtodoxăAceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmăritoare, dar si a faptelor concrete promovate de politica de dominatie universală a Vaticanului.

Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenisti; acestia nu îsi găsesc nici o sustinere în Traditia Bisericii Ortodoxe si nici în Sfânta Scriptură.

Sfintii Părinti nu au vorbit niciodată nici de „teoria ramificatiilor” (anume că diversele confesiuni crestine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici.

Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr si nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlăntuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei.

Recunoasterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică si canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la ortodoxie.

Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan, într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice: „Este greu să se găsească în scrierile Sfintilor Părinti ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală si aceea în credintă a episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei.

De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credintă, adică prin ruperea succesiunii în credintă, este exprimată si în hotărârile canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi.” „De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credintă? A admite asa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei să se întărească si să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputintă să se conceapă că harul preotiei ar avea si destinatia de servi si minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, si că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenta lui la acestia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credintă.” Recomandăm cu căldură acest articol al Pr. Prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentatiei bazate pe cuvântul Sfintilor Părinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si sinoadelor locale, arată fără putintă de tăgadă că: „Trebuie să se înteleagă că Biserica ortodoxă nu este îndreptătită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune in sacris cu ea, sau să fie primiti în Ortodoxie. ” (articolul se numeste „Succesiunea apostolică” si a apărut în revista „Studii Teologice” nr. 5-6/1955). Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atentie declaratiile si manifestările romano-catolicilor, că ei promovează nu numai inovatii periculoase în asa-zisa lor „Liturghie” dar si adoptă initiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaratiilor lor prietenesti se regăsesc aceleasi ambitii politice lumesti ca si în trecut. De aceea, în ciuda declaratiilor lor de iubire fată de Traditia Ortodoxă (ca în bulele papale „Tertio Milenio Adveniente” si „Orientale Lumen”), trecerea la dreapta credintă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Multi din studentii nostri studiază la Universităti apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche si binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar si asupra acestui fenomen al uniatiei din alte tări.

Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învată într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în tara sa, mult mai lax si mai tolerant în ceea ce priveste acrivia dogmelor si canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniatiei cu Roma ca pe ceva usor de înfăptuit si ca pe o normalitate.

Asa s-a întâmplat si în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba si a izbutit să câstige prin importante sume de bani bunăvointa guvernatorului Transilvaniei si a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Tara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei.

Se pare că la Bucuresti se cunosteau intentiile catolicilor de a atrage pe români si că noul candidat- tânăr si fără multă învătătură – nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost tinut la Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se completa învătătura si a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenta dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic si slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a usura existenta credinciosilor noii Biserici unite si de a avea reprezentare politică s-au prăbusit. În plus, în documentul de unire semnat de preotii ortodocsi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii apartinând Bisericii Unite cu Roma îsi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul si Liturghia lor. Ei trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obtinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 si martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obtinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale si multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie si cler pentru avantaje materiale si drepturi sociale, primând fată de păstrarea credintei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericesti ale unitilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credintei si apărarea ei sunt mult mai importante decât obtinerea unor avantaje lumesti, fiind ele chiar si drepturi sociale si politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge si dezbinare între cei care au rămas fideli credintei strămosesti si cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultati de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie si dispret în Italia, cersind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită. În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri si biserici ortodoxe care refuzau să renunte la Ortodoxie. Astăzi greco-catolicii cer înapoi bisericile luate de comunisti după 1948.

Ortodocsii nu le-au cerut niciodata acele 140 de mănăstiri si biserici distruse de Bukow. Iată câteva doar din metodele „crestine” folosite de catolici pentru a-si extinde dominatia teritorială. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor natii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciati în 1204 si slăbirea iremediabil#259; a puterii militare a Bizantului confruntat cu amenintarea turcească – in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat si distrus biserici si catedrale, au jefuit si înstrăinat odoare si multe sfinte moaste din locasurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Si care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici. Apare însă imediat si întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii si fratii Ortodoxiei, când ei si acum încurajează si-si întăresc prozelitismul în tările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar

Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat „să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare”(1). Se găsesc, de asemenea, în Roma si alte institute făcute pentru a sustine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: „Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), „Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii si publicatii). Din 1921 functionează la Roma un institut special pentru rusi, numit „Russicum”, iar în 1937 la Roma s-a desfăsurat primul „Congres International pentru Orientul Crestin”(1).

Aggiornamento în teologia romano-catolică

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor si teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase.

Astfel, într-un articol apărut în „The Washington Post”, vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Stiintifică Pontificală dădea publicitătii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile si evolutia vietii pe pământ! Mentionăm că raportul anual al acestei Academii reuneste savanti renumiti din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureati ai Premiilor Nobel. Iată declaratia papei Ioan Paul al II-lea, declaratie publicată în numărul mai sus amintit din „The Washington Post”: „Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunostintele stiintei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evolutionistă este mai mult decât o ipoteză[…]

Rezultatele cercetărilor stiintifice, nu rationate sau induse, ci întreprinse separat de savanti, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii.” David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Stiintă si Valori Umane din cadrul Conferintei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: „Acesta este un pas important: Biserica si-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că esti liber să accepti evolutia sau orice formă de creationism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evolutia care oricum există de facto. Cine se mai îndoieste astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evolutiei? Eu cred că nimeni.”

Iată asadar cum declaratiile papei si ale oficialilor catolici neagă întreaga relatare din Cartea Facerii. Ca si pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică „soră” si să ne numim cu mândrie „frati în credintă” cu partizanii lui Darwin? Si ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaratia papei reprezintă un răspuns la faimoasa „Humani Generis” – enciclica dată de papa Pius XII în 1950. (2) În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evolutionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată asadar cum gradul de apostazie al romano-catolicilor creste generatie cu generatie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de actualul papă Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Multi îsi amintesc poate de discutiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franta si a fost adus în fata justitiei de către o organizatie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.(2)

O personalitate de marcă a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice „antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audientă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei crestine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, „Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelasi timp, dr. Nahum Goldmann, seful Conferintei Internationale a Organizatiilor Evreiesti, împreună cu alti reprezentanti ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunte la acele versete despre patimile Mântuitorului si despre răstignire, el spunând: „cei patru evanghelisti au fost niste scornitori si calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părintii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovati de genocid.” – în „Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme” (3)

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un crestinism cosmetizat: „Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil si amiabil; prieten al vietii, al omului si chiar al lucrurilor lumesti […] un crestinism indulgent, deschis, liber, descătusat de rigiditatea Evului Mediu si eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii si obiceiurile lor.” (în „Catholic Family News”) (3).

Contributia lui Augustin Bea la recunoasterea – adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovati de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască „The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista „Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea si de asemenea lui Jules Isaac, drept initiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. (3)

După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în asa numitele „Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

  1. În ciuda refuzului de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Mesia, mozaismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.
  2. Iudeii au astăzi „o misiune universală în lumea întreagă”.
  3. Biserica crestină trebuie să urmeze „acelasi plan universal al mântuirii”.
  4. Atentia comună atât a iudeilor cât si a crestinilor este îndreptată către o aceeasi eră mesianică. (4)

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaratie a cardinalului Etchegaray despre relatiile dintre Biserica crestină si iudei: „Aceste relatii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci si în aspectele ei interne, cum ar fi însăsi definitia Bisericii”. (4)

Acelasi cardinal vede relatiile dintre mozaism si Biserica crestină ca „o asiduă competitie între cei care încă îl asteaptă pe viitorul Mesia si cei care asteaptă a doua venire a Lui.”(4)

După aceste scandaloase consideratii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă acestia mai pot fi oare numiti crestini; întreaga imnografie ortodoxă si în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu întruparea, răstignirea, moartea si învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat.

Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc si Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur importanta lui covârsitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profetii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul si despre Împărătia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu – Biserica lui Hristos – mai strălucitor si mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim.

Mesia Hristos a venit deja pentru noi crestinii, pe când iudeii încă Îl mai asteaptă; orbirea si învârtosarea inimilor lor rămân si astăzi aceleasi ca pe vremea Mântuitorului.

Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă si azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari si pe farisei că înteleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înteleg semnele plinirii vremii.

Însusi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeasi semnificatie este si următorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmă credinta Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament si totodată negând dumnezeirea Mântuitorului, asa cum fac iudeii, reprezintă o vesnică osândă pentru iudei: „O, adunătură vicleană si desfrânată (adică sinagoga)… de ce tii Legământul dacă nu esti mostenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?” (stihira III pentru Vecernia Marii Luni).

De când si-a început studiile teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influentat de duhul filosofilor necrestini modernisti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner si de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaratiile caracteristice papei Ioan Paul al II-lea: „Este nevoie să separăm crestinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăti în a accepta crestinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene[…] Întelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre crestine.”

Teologul ortodox va vedea fără îndoială în această declaratie a papei greseala tipică a catolicilor privind conceptia despre mântuire, despre Traditie si despre adevărul mântuitor, anume că toate acestea sunt numai o chestiune de mostenire culturală. Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii săi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii însisi au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unu al Sfintei, Sobornicestii si Apostolicii Biserici (Biserica Ortodoxă).

Si ce înteleg romano-catolicii practic prin această „adaptare culturală” a vietii Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât si crestinii sunt supusii aceluiasi Dumnezeu, utilizând fiecare „cărtile noastre sfinte corespunzătoare.” Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste „cărti sfinte”, în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: „Sunt 11 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul si femeia ne-musulmani si Treimea.” (Articolul 1) Si încă: „Cine crede în Treime este spurcat precum urina si fecalele.” (Articolul 2) (5).

În august 1985, vizitând Marocul, acelasi papă a afirmat despre credinta noastră că este comună atât crestinilor, cât si musulmanilor.

Aceste eforturi de a „adapta” religia crestină la obiceiurile si traditiile culturale este foarte fructuoasă in Europa, mai mult decât în Asia.

Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană.

În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux.

Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles.

În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma.

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeasi bunăvointă papală.

Putem mentiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentantilor budisti si sintoisti care au fost primiti de papă la Tokio în 1981.

Laudele aduse libertătii religioase si acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist). În India, papa si-a scos pantofii pentru a aseza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: „omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-si rămâne fidelă ei însisi.” Si mai mult:” Hindusii, budistii si crestinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om si în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranta, persecutiile.”(5)

Putem cu usurintă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună crestinii si păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeasi divinitate.

În Europa actiunile papei au un efect magistral.

În 1985 la Vincennes s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost „consacrati” 10 francezi drept „lama” si într-un timp scurt au fost consacrati alti 14 francezi drept „lama” tibetani. În Franta s-au estimat 30 centre religioase tibetane la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viată a unui lama tibetan si mentionează că multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei si-a deschis în Franta în 1987, în localitatea Plaigne, „Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franta si unele dintre statui au peste 7 metri în înăltime. Acesti călugări tibetani trăiesc aparent din donatii, însă cum au reusit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?(5)

Este bine stiut că din trupul stricat al unei credinte eretice odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi usor de înteles următoarele fapte uimitoare si scandaloase, nu mai putin condamnabile decât faptele istorice despre opulenta, erorile si atitudinea departe de smerenia crestină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericesti din Biserica Romano-Catolică: „Totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă si e dificil de prevăzut cum se va sfârsi.”

Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi la o ceremonie de 1 milion de participanti. Preotii se legănau în timp ce multimea cânta „Gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala si Kikongo, acompaniati de chitare, acordeoane si tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus cosulete cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însusi si-a asezat pe cap faimoasa podoabă „Masai” de 40 centimetri înăltime, ornată cu pene, iar pe umeri purta o mantie „Masai” rosie.

În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa a constat din cântece si dansuri traditionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îsi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Natională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de asa-numite elemente crestine din dansuri traditionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important.

În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbati si femei, trebuie să salute Crucea.(5)

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcati si purtând ornamente multicolore, au executat dansuri rituale acompaniati de bătăi de tobe.

În septembrie 1984 papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indienii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt.

În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: „Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism.”(5) De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, nemaiascuns sub masca unei liturghii crestine. Astfel, papa însotit de vrăjitori, s-a deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei si a mortilor. Papa a executat toate miscările si gesturile rituale, folosind făină si apă si împrăstiindu-le pe pământ în mai multe directii. După aceea, el însusi s-a plecat la pământ.(5)

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) si Paris (1900).

Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova „o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile si traditiile”, asa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfântului Francisc din Assisi pe reprezentantii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buddha. Episcopii catolici au văzut statuia si nu au spus nimic[…] Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfactia masonilor, care si-au publicat victoria în ziarul „Hiram” scos de Loja Marelui Orient.

Masonul F.M. Marsaudon scria: „Catolici, ortodocsi, protestanti, evrei, musulmani, hindusi, budisti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii.”(5) Relatiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri si sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea Subminarea Bisericii Catolice că în acest secol multi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase („The Wonderer”) sau la alte reviste (ca „The National Review”).

Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era initiat în francmasonerie si că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan XXIII si de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II initiativa de a anula interdictia credinciosilor catolici de a putea fi si masoni) a fost în aceeasi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În „CDL Report” din mai 1995 găsim următoarea mentiune: „Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalti reprezentanti ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei si apartin Ritului Scotian.”

Concluzii:

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu usurintă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-si mentine si extinde suprematia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învătătura apostolică, a luptat să supravietuiască prin filosofia sa umanistă si antropocentrică.

Astfel, nici harul si nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăsite credinciosilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate)  explică rolul major acordat omului (papei) pentru a sustine si justifica credinta lor falimentară si nemântuitoare.

Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul si celelalte metode folosite pentru a-si câstiga cât mai multi credinciosi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspectie la declaratiile de iubire si respect pe care le fac ei cu insistentă fată de crestinismul ortodox răsăritean.

Bibliografie:

  1. „Istoria Bisericii universale”, vol. II, Edit. IBMBOR, Bucuresti,1993.
  2. „Rugăciune si lumină mistică”, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Edit. Dacia, Cluj, 1998
  3. „Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, in Rev. „Francmasoneria”, pag. 49-51, nr. 1, 1999.
  4. „Ortodoxie si ecumenism”, Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Mănăstirea Slătioara, 1997.
  5. „Cine atacă Biserica Romano-Catolică?”, articol internet, „Romanian Historical Studies”
  6. „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1955