de Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
si-L facea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură :
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat langă mine pe rogojină :
– Pune-mi pe răni mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, parea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mană
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul : nici un răspuns !
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns…

– Unde eşti, Doamne ? Am urlat la zăbrele .
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.