Dicţionar

a se vedea avva

— în Biblie (Facere, cap. 4), fratele lui Cain, fii ai primilor oameni, Adam şi Eva, au avut un destin dramatic: Abel este ucis de Cain, fratele său, deoarece, aducând jertfă lui Dumnezeu din produsele muncii lor, lui Cain i s-a părut că Dumnezeu a primit mai cu plăcere jertfa lui Abel. Pentru păcatul fratricid, Cain este blestemat să fie fugar pe pământ şi să nu-şi mai găsească liniştea. În iconografia ortodoxă, acest episod este ilustrat în pictura pronaosului bisericii (ex. la Bucov, Voroneţ, Humor) sau în pictura exterioară (pe pereţii din afară ai zidurilor bisericii).

-- carte liturgică de mare utilitate, atât pentru preoți, cât și pentru credincioși. Cuprinde rugăciuni și cântări numite Acatiste și Paraclise (după modelul Acatistului Maicii Domnului, vezi {acatist}). Prima ediție sinodală a unui Acatistier, tipărit ca o carte de slujbă a Bisericii Ortodoxe Române, a apărut în 1971 și cuprinde 29 de Acatiste, dintre care unele se găseau în edițiile mai vechi ale Ceaslovului Mare (din 1895 și 1970, tipărite la București). În ediția din 1971 se află Acatiste care n-au mai fost tipărite: Acatistul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș și al Sfântului Calinic de la Cernica; la sfârșitul acestui Acatistier sunt adăugate două Paraclise ale Maicii Domnului, cele trei Canoane de rugăciune (unul către îngerul păzitor, altul către Domnul nostru Iisus Hristos și altul către Sfinții îngeri și către toți Sfinții), precum și Rânduiala Sfintei Împărtășanii, luată din Ceaslovul din 1970.

-- în arhitectura bisericească, este arcul turtit; vezi și {stiluri arhitectonice ale bisericilor}.

= Pocrov
-- zi de sărbătoare în calendarul ortodox la 1 octombrie, care amin­tește minunea arătării Maicii Domnului în Biserica Vlaherne din Constantinopol, în vremea împăratului bizantin Leon cel Înțelept (886-912). La Vlaherne se păstrau o parte din lucrurile pe care le purtase Maica Domnului (veșmântul, omoforul și o parte din brâu). Biserica Sfânta Maria din Vlaherne fusese construită de împărăteasa Pulcheria, soția lui Marcian, în anul 457, în această suburbie (Vlaherne) din Constantinopol, pentru ocrotirea creștinilor. Această sărbătoare (care apare în calendarul Bisericii Ortodoxe Române la 1 octombrie) este ținută cu mare sfințenie de călugării de la Athos. În Biserica greacă se ține, începând din 1952, la 28 octombrie, ca o sărbătoare națională, în care se aniversează respingerea atacului italian, din 1940, asupra Greciei. Sărbătoarea Pocrovului a fost introdusă în Biserica rusă prin sec. XII, iar de la aceștia a trecut și la români, ținându-se mai mult în mănăstiri.

-- numele actual al vechii cetăți romane Tropaeum Traiani, din sud-vestul Dobrogei; în anul 109, împăratul roman Traian a ridicat aici un monument (Tropaeum) pentru a comemora victoria sa împotriva dacilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală metope ce reprezintă scene din războaiele daco-romane, care de război dacice și romane, bărbați și femei captivi, legionari romani; monumentul era legat cu un drum pavat de orașul cu același nume, zidit în apropiere pe o suprafață de aproximativ 10 ha. Săpăturile mai noi, făcute în mod științific după 1968 de către Institutul de Arheologie din București și de Muzeul de Arheologie din Constanța, au demonstrat aici existența unei vieți geto-dace anterioare construcției lui Traian. La sfârșitul sec. II, orașul a fost distrus de năvălitorii goți și carpi; a fost reconstruit de Constantin cel Mare (306-337), dar la sfârșitul sec. VI a fost distrus din nou, definitiv. Principalele clădiri publice descoperite în urma săpăturilor sunt biserici creștine (basilici simple, în stil bizantin), zidite din marmură și având atrium (I. Barnea, Tropaeum Traiani I., Cetatea, București, 1979). Ruinele acestui monument se mai văd și astăzi.

-- simbol al frumuseții masculine la vechii greci; zeul Adonis, intrat în mitologia greacă venind de la fenicieni, era sărbătorit primăvara, simbolizând reînvierea naturii.

v. anatema

-- mănăstire de maici (în apropiere de Tg. Neamț), datând din sec. XVII, zidită de hatmanul Gavriil, fratele Domnitorului Vasile Lupu și de soția sa Liliana (1644-1647). I s-au făcut adăugiri în sec. XIX; a fost restaurată la încep. sec. XX (1904), în urma unui incendiu. În interiorul bisericii se păstrează și azi minunatele chipuri ale sfinților pictați de Nicolae Grigorescu (pe când era foarte tânăr), în factură de influență renascentistă. Înaintea bisericii mănăstirii, zidită în sec. XVII, a fost o biserică mai mică, „Agapia din deal”, zidită de domnitorul Petru Şchiopul (sec. XVI), care este și azi. Starețul ei Nicanor a ajuns episcop la Roman (1572-1574), și apoi locțiitor de mitropolit (1581-1582); s-a retras la Agapia unde a și murit (1607).

-- sinonim popular pentru cuvântul „diavol”, „drac” ca și „tichiuță” (de la tichie). Sufixul diminutival ,,-uță” a dat diminutivul „aghiuță”, formă glumeață în vorbirea poporului nostru care a format și alți termeni alintători: bunicuță, măicuță, drăguță. Aghiuță s-ar traduce „sfântulețul”, fiind derivat din grecescul ἅγιος, ὁ -- aghios = sfânt (August Scriban, Dicționarul Limbii Române, Iași, 1999.).

(„Stăpânul înțelept”)
-- divinitate importantă în religia iranienilor antici, dinainte de Zoroastru (sec. VI î.Hr.), văzut ca principiu al binelui. Era zeul cerului luminat, creatorul lumii și protectorul regilor. Deși conceput monoteist, el are în subordine zeități vasale, care-l ajută în lupta împotriva demonilor. Pe lângă aceste spirite (Amesha-Spentes = „spirite ale sfințeniei și nemuririi”), mai sunt și spiritele Yasatos („vrednici de venerație”), din care se remarcă Mithra („contract”), important zeu al soarelui, protector al ordinei sociale și al războiului. Vasalul lui Mithra este Atar, zeu al focului care purifică totul. Cultul acestui zeu a fost preluat și de romani, ca protector al armatelor. Tendința dualistă a vechilor religii persane se reflectă și în cultul zeului Mithra, considerat în același timp zeu al soarelui, dar și al cerului întunecat (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr. Istoria Religiilor, București, 1982.); opus lui Ahuramazda este Ahriman, răul, ceea ce dă un caracter dualist religiei iraniene.

-- Lăudați pe Domnul!

v. islamismul
-- numele care se dă lui Dumnezeu în religia mahomedană sau islamică (religie monoteistă).

(lat. ambrozia)
-- hrana zeilor, dătătoare de „tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte”; un fel de băutură dulce, miraculoasă, despre care vorbesc mitologiile greacă și latină.

câmpiile lui Iaru
-- raiul, conceput în vechea religie egipteană.

(ebr. „așa să fie”; gr. și slav. aminu)
-- formulă de încheiere a unei rugăciuni (și în ritualul creștin), folosită ca expresie de asociere la rugăciunile de laudă și mulțumire, încă din rânduiala primelor liturghii creștine (1 Cor. 16, 24).

(ἀναβάπτισμα, τό,anabaptisma, to, d. ἀναβαπτίζω -- anabaptizo -- a reboteza, a boteza din nou)
-- sectă neoprotestantă din Germania (sec. XVI), după care botezul catolic, primit de copii la naștere, nu mai era valabil și de aceea ei trebuiau să fie rebotezați la maturitate.

v. anabaptism
-- membri ai sectei anabaptiste.

nafură, anaforă
(gr. ἅγιος, ὁ, ἄρτος -- aghios artos = pâine sfințită, lat. nafora)
-- este pâinea sfințită, tăiată în formă de cubulețe, ce se împarte credincioșilor, la sfârșitul Sf. Liturghii, după ce s-au miruit. Este pusă pe anaforniță (tavă sau un vas cu picior) așezată pe o măsuță, în dreapta preotului care miruiește, și fiecare credincios, trecând de la miruit, ia o bucățică de anafura, pe care o mănâncă, cu condiția să nu fi mâncat nimic și nici apă să nu fi înghițit în ziua respectivă. Ea se mai numește și antidor (ἀντίδωρον, τό -- antidoron = în loc de dar). Despre aceasta spune Sf. Simeon al Tesalonicului: „Iară antidorul este pâine sfințită, care se face din acea prosforă (prescură) din care se scoate agnețul, care se jertfește și se face trupul Domnului. Antidorul se dă în locul darului celui mare al înfricoșatei cuminecături (împărtășanii), căci nu toți credincioșii sunt vrednici a se împărtăși... ci el, numindu-se după cuviință antidor, adică în loc de dar, căci darul lui Dumnezeu dă...” (Mitrofanovici V., dr. Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuți, 1929, p. 601). Despre pregătirea anaforei Liturghierul scrie: „Anafura se taie din prescura din care s-a scos Sfântul Agneț. Dacă sunt credincioși mulți și nu ajunge numai o prescură, se poate tăia și prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea și pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Drept aceea aceste două prescuri se cade să fie întregi și mai mari, iar nu numai peceți, chibuzind astfel preotul ca să ajungă pentru anafura” (Liturghier, București, ediții: 1957, 1967, p. 143). Anafura se taie la proscomidiar, după ce s-au pregătit Darurile, și se așează pe anaforniță. Ea se sfințește în timpul când la strană se cântă Axionul; preotul ia vasul cu anafura și îl atinge de Sf. Disc și de Sf. Potir binecuvântând: „Binecuvântată este anafura sfinților Tăi, Doamne, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”. (Liturghier, București, ediții: 1957, 1967, p. 142). Deoarece se face sfințirea ei în timpul Axionului (adică atunci când se face pomenirea Sfintei Fecioare după sfințirea Darurilor), împărțirea anafurei la sfârșitul Liturghiei simbolizează rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul primei comunități creștine, după înălțarea la ceruri a Fiului ei și până la adormirea ei (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985, p. 331)). Anafura este un „înlocuitor” al Sfintei împărtășanii (care vine ca un pogorământ pentru cei care nu s-au împărtășit) și de aceea, ca și Sfânta împărtășanie, se ia pe nemâncate (când se ia și aghiasmă, se ia întâi aghiasma și apoi se mănâncă anafura). Ea se dă credincioșilor ca simbol al comuniunii spirituale. Vechile Pravile și Cărți de învățătură pentru preoți impuneau pentru luarea anafurei aceeași pregătire trupească și sufletească la fel ca și pentru împărtășanie. Tot anafura este și pâinea numită „Paște”, binecuvântată și stropită cu vin, care se dă credincioșilor în Duminica învierii, după împărtășanie (la slujba de noapte).

v. apocrif
(„bune de citit”)
-- denumire pe care Biserica Ortodoxă o dă cărților necanonice cuprinse în Vechiul Testament; aceste cărți sunt recomandate doar pentru lectură complementară, fiind și ele socotite ca inspirate (ultimele 14 cărți care urmează după cartea Maleahi).

-- adunare de flori; termenul definește o culegere de texte reunite de Sfântul Nicodim Aghioritul, tipărite la Tipografia Patriarhiei Constantinopolului, cu binecuvântarea Patriarhului ecumenic Neofit, în anul 1799; ultima tipărire în limba română a fost realizată în anul 1999, la Editura SOPHIA, de către Mănăstirea Petru Vodă. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: ”Dacă veți aduce lui Dumnezeu sfințtitele rugăciuni ce se cuprind în cartea aceasta, eu deplin vă adeveresc vouă că veți câștiga în sufletele voastre credința necheltuită, nădejde tare, dragoste adevărata, iertare de păcate, scăpare de relele văzute și nevăzute, dobândire de cereri, izbăvire de draci și împărtășirea și unirea cu Dumnezeu și cu îngerii. După Propovăduitorul cel de Aur al rugăciunii, numit cu numele darurilor, Ioan [Ioan Gură de Aur - n.n.]: ”Cu Dumnezeu întru adevăr vorbim în vremea rugăciunii și cu îngerii ne împreunăm", pe scurt să zicem și noi: din aceste dumnezeiești rugăciuni vom dobândi grămadă de bunătăți, mare de comori, furnicar de lucruri plăcute lui Dumnezeu, mulțime de fapte bune, șirag de daruri și roduri prea destule de folos duhovnicesc". (Sfântul Nicodim Aghioritul - ”Cuvântul despre rugăciune")

(ebr. abba = tată, părinte, preluat de lb. gr. ἄββας, ὁ — avva)
— Părinte (pentru numele lui Dumnezeu); Iisus se roagă înainte de patimile Sale, în grădina Ghetsimani: „Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu.“ (Marcu 14, 36); cuvânt întâlnit şi în Epistolele Sf. Apostol Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!“ (Galateni 4, 6). Termenul Avva, ca adresare către un călugăr pustnic (bătrân îmbunătăţit spiritual), este folosit foarte frecvent în Filocalie şi alte scrieri cu referiri la viaţa monahilor.