Dicţionar

-- „dătător de bogăție”, zeu slav, simbolizând soarele, fertilitatea.
= Dajboc, zeu slav simbolizand soarele

-- denumire pentru conducătorul religios al budismului, un fel de patriarh, a cărui reședință se afla în Tibet (la marele templu din Lhassa). El este purtătorul spiritului lui Buda, spirit ce se încarnează într-un copil, ce va deveni Dalai-Lama; la moartea fiecărui Dalai-Lama, spiritul său se reîncarnează în următorul și tot așa, trece dintr-o reîncarnare în alta;.

-- Carte (atestat) pentru duhovnicie, dată de arhierei preoților cu hirotesie de duhovnici, fără de care ei nu puteau spovedi (Pravila cea Mare, Târgoviște, 1652, gl. 318 și Pravila Govora, 1640, ed. Bujoreanu, p. 87).

Sf. Ioan Damaschinul (+749)
-- călugăr la mănăstirea Sf. Sava de lângă Ierusalim, mare cărturar (a scris un tratat de Dogmatică, rămas îndreptar, până azi), apărător al cultului icoanelor (scrie: Cultul Sfintelor Icoane, trad, D. Fecioru, 1937) și mare cunoscător al cântării bisericești, pe care a îmbunătățit-o cu creațiile sale imnografice. El a compus Canoanele învierii, din Octoih, care se cântă (pe cele opt glasuri) la Utrenie; a mai scris canoane și la Nașterea Domnului, la Botezul Domnului, la Înălțare, la Scimbarea la Față, Cincizecime, Adormirea Maicii Domnului ș.a.; a scris stihirile numite apostihii (care au ca temă învierea și se cântă la Vecernie și Utrenie). Apostihiile se încheie cu o stihiră mai importantă, a cărei temă este o dogmă: întruparea Domnului, cele două firi -- dumnezeiască și omenească, despre înviere, despre cruce, apostihii numite și „dogmatice ale glasurilor”. A scris irmoase și tropare, ca: „Miluiește-ne pe noi, Doamne!”, „Ușa milostivirii...” etc. În Mineiul pe decembrie este trecut cu mari laude „Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu”, „alăută dulce”, „vioară dumnezeiască” ș.a.

(de la lat. damno,-are = a osândi) -- blestemat, pedepsit, condamnat la suferințele iadului.

-- serbări în cinstea zeului grec Apolo, care aveau loc din cinci în cinci ani; tot în cinstea lui erau „carneele”, serbări ce se făceau din nouă în nouă ani.

sau tao
-- este principiul divin al ordinii universale a creațiunii, ce stă la baza religiei chineze numită Daoism sau Taoism (datând din sec. VI î.Hr.). Izvorul daoismului îl constituie vechile credințe chineze în spirite, practici magice, astrologice și superstițioase. Șeful religios al daoismului, numit Tien-Si („Cerul stăpân”) își avea reședința în vârful unui munte din provincia Siensi. Preoții daoiști duc o viață obișnuită, asemenea celorlalți oameni, cu familie, la casele lor sau trăind în comunități, celibatari, ca și preoții budiști. Daoismul s-a răspândit în China paralel cu Confucianismul, influențându-se reciproc.

= Sfintele Daruri
-- pâinea și vinul, ca elemente ale jertfei Euharistice, se aduc la proscomidiar unde se pregătesc de către preot și apoi se aduc pe Sfânta Masă, unde se sfințesc în timpul slujbei liturgice.
a se vedea și proscomidie

-- cele șapte Daruri ale Sf. Duh sunt puse în legătură cu cele șapte Laude bisericești (vezi{laudele} sau {hvalitele}). Aceste daruri sunt: al înțelepciunii, al înțelegerii, al puterii, al bunei credințe, al temerii de Dumnezeu etc.

-- schitul Darvari din București a fost desființat în 1950 și transformat în biserică de enorie. În 1996, schitul a revenit la situația dinainte, schit de călugări, având patru călugări slujitori.

-- Starețul unei colibe care administrează și reprezintă schitul timp de un an și care are în grijă și biserica mare.

-- se numea în antichitate calea pe care erau transportate, din țările producătoare, diferite rășinoase aromate, care se foloseau fie în cult, fie pentru preparate farmaceutice sau de parfumerie (ca tâmâia, smirna, camforul, sacâzul -- guma de acacia, care se scurge din scoarța unui fel de salcâm ș.a.). Astfel, tămâia și smirna produsă în sudul Arabiei, Yemenul de azi, erau duse la început pe cale maritimă, apoi transportate cu caravane de cămile, traversând deșertul ce despărțea Arabia de sud de marile imperii și bogatele cetăți ale Orientului apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oraș iudeu, port la Mediterana și străbăteau țara ghebaniților, până la Timma, capitala lor, foarte departe de Gaza. Acest traect foarte lung era împărțit în 65 de stații de oprire a caravanelor pentru împlinirea formalităților de tranzit și plata unor taxe ce reveneau și statelor, dar și localităților în care staționau. Cei care încercau să se sustragă împlinirii acestor obligații și se abăteau de la traseul stabilit oficial pentru comerțul cu aceste produse erau pedepsiți cu moartea. Smirna și tămâia au fost pentru Arabia și India antică mari izvoare de îmbogățire. Aceste aromate erau extrase din trunchiul unor arbuști („Boswellia sacra” pentru tămâie și „Boswellia carterii” pentru smirnă). Tămâia și smirna erau folosite în temple și în palatele faraonilor din Egipt, chiar pe la jumătatea mileniului II. Săpăturile arheologice au arătat că, în Mesopotamia antică, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tămâie într-un vas așezat pe genunchi și ghiceau după mișcarea fumului. Începând din sec. VIII -- VI î.Hr., când se dezvoltă comerțul cu aceste aromate, ele sunt tot mai mult folosite, devenind nelipsite în cult din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc). Profetul Ezechiel vorbește despre comerțul orașului Tyr cu Saba, de unde importa tămâie. Pliniu, scriitor latin din sec. I, a lăsat în scrierile sale date importante despre comerțul cu smirnă și tămâie și despre drumurile de comerț cu acestea și alte mirodenii, arătând cât de mult încărca costul lor multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, încât când ajungeau la Roma erau foarte scumpe, iar smirna, chiar mai mult decât tămâia (Guy Rachet, Dictionnaire de L'Archéologie, Paris, 1983.). Smirna și tămâia sunt nelipsite ca ofrande ce însoțesc rugăciunile către Dumnezeu, în cultul creștin.